Miercuri, într-n sătuc uitat de lume. N-am să-i dau numele, pentru că n-are sens. Ar putea fi oricând, oricare din cătunele din România.
O clădire mică, exact cât o casa cu 5 camere. Văruită-n alb, înconjurată de gazon,de pomi fructiferi. Două băncuţe şi câteva straturi de flori,la câţiva metri distanţă, par să-i ţină de urât.
Şi zarvă mareeee ! " Doamnaaaaa! A venit doamna noastrăăăă!" Da, doamna lor eram eu. Iar ei? Păi ei erau nişte mogâldeţe vesele, cu ochii bulbucaţi, roşii-n obraji - de li se citea sănătatea pe faţă. Copii de şcoală primară combinaţi cu copii de grădiniţă. Pentru că draga clădire găzduia atât şcoala primară cât şi gradiniţa sătucului. Într-o sală învăţau la grămadă, clasele I şi a II-a, în altă sala clasa a III-a, în cea de-a treia sală- cei din clasa a IV-a, iar în ultima sală era grădiniţa propriu-zisă - cu copii de grupa mică, mijlocie şi mare, combinaţi, din lipsă de educatori şi spaţiu. Iar cea de-a cincea sală era cancelaria, care, miercurea, ţinea loc şi de cabinet ptr asistenţă psihopedagogică. Aşadar, o clădire modesta care proteja sub aripa sa vreo 100- 120 de copilaşi.
Nu intram bine-n curte şi deja avea loc îmbrăţişarea de grup cu "doamna lor". Se strângeau în cerc, în jurul meu, ca albinuţele şi ne îmbrăţişam ca să ne meargă bine toată ziua. Uneori, îşi luau aşa avânt, încât aveam impresia că mă dărâmă. Dar era o senzaţie atât de plăcută să simţi mânuţe moi în jurul tău, să fii aţintită de atâţia ochişori care-ţi căutau pe rând privirea ca să se simtă salutaţi.
"Bună dimineaţa, floricelelor, cum vă simţiţi azi ?
"Foaaaaaaarte bine!", îmi răspundeau ei în cor.
Era un ritual al nostru. Deşi erau vai de capul lor de săraci şi nemâncaţi şi obosiţi de la treburile din ziua precedentă din gospodărie, ei veneau miercurea la şcoală de dragul doamnei. A fost cel mai minunat sentiment pe care l-am putut trăi vreodată, de când am jobul ăsta. Îmi aduc aminte cu mare drag de ei. Acum or fi mărişori, sunt deja la şcoală la oraş.
Îmi amintesc că, deşi aveau hăiniţele vechi sau prea mici sau prea mari, rămase de la fraţii lor, erau mereu curaţi. Îi învăţam mereu că nu-i nevoie de parfum ca să fii plăcut de ceilalţi, e de ajuns să ai trupul şi mai ales sufletul curat. I-am învăţat despre viaţă, le-am fost şi mamă şi soră. Ce mult i-am iubit... Ce puri erau ...
După fiecare oră cu ei, îmi lăsau pe catedră felicitări făcute cu mânuţa lor, foi pe care scriau mesaje din suflet pentru mine, pe care le umpleau , mai apoi de inimioare făcute stângaci... Dar ce minunate erau! Primeam flori dimineaţa, cu mesajul : "Doamna, pe asta am rupt-o din grădină fără sa vadă mama, pentru că vă iubesc!" Când plecam de acolo, mereu plecam inundată de lacrimi. În mare parte, de bucurie , pentru că viaţa nu contenea să-mi arate cât de pură e iubirea unui copil. Dar, plângeam şi de tristeţe. Ştiam că, dacă nu se va face ceva pentru ei, licărul din ochi şi dorinţa pentru studiu se va stinge. Părinţii erau mult prea săraci sau iresponsabili ca să se implice în educaţia lor. De multe ori le-am luat eu rechizite, împărţeam pacheţelul meu cu cei care-mi treceau pragul "cabinetului". Şi asta fără să ştie fostul meu soţ, ca să nu fiu certată acasă. :) Mereu îi ziceam că mi-am cumpărat eu nu ştiu ce ojă sau vreun produs cosmetic, numai ca să acopar situaţia.
Cel mai mult le plăcea să le citesc poveşti terapeutice. Să le dezbatem apoi şi să tragem învăţăminte. Doamne, ce drag le mai era să ridice mânuţa şi să fie numiţi să răspundă şi lăudaţi pentru aportul la oră.
Ca, mai apoi, când le-am aflat istoriile de viaţă, să văd că un procent covârşitor nu aveau părinţii cu ei (erau plecaţi în străinătate,la lucru), sau proveneau din familii dezorganizate (părinţi divorţaţi, care trăiau în concubinaj, părinţi cu vicii- de cele mai multe ori, alcoolici). Mulţi dintre ei abia aşteptau "cornul şi laptele" de la pauza de prânz, pentru că, acasă, primeau ceai cu pâine. Am avut un copilaş care şi-a dat ochii peste cap, la consiliere. Ca să aflu că nu mâncase de câteva zile. Când mi-am scos un covrig din geantă, în ochii lui am văzut dorinţa de a sări pe mine ca să-l revendice. Aşa foame-i era, şi totuşi, stătea ţintit în scaun, şi-şi frământa mânuţele. Când i l-am întins, a fost atât de impresionat, încât i-au dat lacrimile. A început să muşte cu poftă din el, printre lacrimi şi sughiţuri. Apoi m-a luat în braţe şi mi-a zis : "Mulţumesc, doamna!". Din acel moment, n-am mai fost bună de nimic întreaga zi. Atât de tare m-a afectat emoţional copilul ăsta. Şi era doar în clasa I.
Peste alte câteva zile, am găsit-o pe o altă mititică cu lacrimi în ochi, pe "coridor". Era ceva mai mărişoară, într-a patra.
"Ce-i cu tine, draga mea? Ce s-a întâmplat!? "
"Doamna educator ne-a cerut o culegere la matematică. Şi mami şi tati nu vor să mi-o cumpere. Au zis că nu au bani de dat pe cărţi. Ei n-au serviciu şi cheltuie alocaţia mea pe băutură. Eu vroiam culegerea ..."
Cum să nu ţi se rupă sufletul? Copila asta nu şi-a dorit o tabletă, un telefon, o pereche nouă de pantofiori. Ea vroia doar să înveţe... Am ţinut vii, în memorie, până-n zi de azi, lacrimile ei , şiroind pe obrăjori...
Şi mai am o amintire din acea şcoală. Mi-o amintesc pe Maria. O fetiţa minunată. Frumuşică foc, în clasa a II-a. Cu mama plecată în străinătate, cu tatăl şi bunicul patern lângă ea. Avea părul tuns bob şi purta ochelari. Îmi ajungea până la brâu, aşa era de mărunţică. Trăgea de mine la propriu să ne vedem. Să o iau şi pe ea la consiliere să povestim. Într-o zi, am luat-o. De cum a intrat în cabinet, au năpădit-o lacrimile, ca pe un om mare. Nu mai răzbeam să-mi scot şerveţelele din pachet şi să-i şterg ochişorii.
"Ce-i cu tine, Maria? De ce eşti aşa tristă? Ce-i cu lăcrimioarele astea în ochişorii tăi?"
"Doamna... păi mama DIVORŢEAZĂ DE NOI... Nu NE mai vrea. A plecat departe. Ştiţi, mama e frumoasă ca Albă ca Zăpada şi tata zice că şi-a găsit un prinţ departe şi nu ne mai vrea..."
Am lucrat cu Maria şi cu tatăl ei câteva şedinţe. O durere mai mare şi cu efecte atât de devastatoare, n-am mai pomenit la un copil. Mama era idolul ei, o venera ca pe o zeiţă, dar ce folos, dacă îşi alesese alt prinţ !? Mereu era prima la îmbrăţişat când intram în clasa ei. Şi mă strângea aşa cu patimă. Îi atingeam creştetul şi-o alinam, pe coridor. Se lipise de mine mai tare decât un scaiete. Lipsa de afecţiune maternă nu a putut fi compensată nici de către tată, nici de către bunic. Mereu îi făceam câte o surpriză. Prinsesem drag de ea, ca de copilul meu.
Şi am trăit să simt ceva, ce n-am simţit până acum. Într-o zi, eram eu cea demoralizată. Şi puiul de om a ştiut să citească tristeţea din ochii mei. Nu am putut să mă ascund de ea. Mi-a zis că vrea să îmi zică neapărat ceva, dar să nu audă colegii ei. Am invitat-o în cabinet. Dar nu s-a aşezat pe scaunelul din faţa mea, ca de obicei, ci fix... ÎN BRAŢELE MELE. Îmi răsună-n cap vocea ei tremurândă, pentru că era o introvertită şi-o finuţă şi-o emotivă :
"Doamna, ştiţi că eu vă iubesc mult. Şi ştiu că mă iubiţi şi dumneavoastră. Nu vreţi să rămâneţi de azi acasă la mine? Nu vreau să fiţi tristă. Doamna, vreţi să fiţi mama mea? "
Am înghiţit în sec şi-am strâns-o în braţe. Am strâns-o atât de puternic. Ne uitam ochi in ochi. Şi ne jucau ochii în lacrimi ...
