După sfârşitul primului război mondial, două state cu ideologii opuse dar interese comune, Germania şi URSS, au devenit foarte apropiate în planul relaţiilor diplomatice şi militare. Ce le mâna în această “monstruoasă“ înţelegere ? Stalin era interesat de recuperarea întregului teritoriu desprins din fostul imperiu ţarist, pe fondul “autodeterminării popoarelor” din 1917. Hitler voia să invadeze Polonia, avea nevoie de asigurarea flancului estic şi era presat de timp. Guvernele francez şi englez manifestaseră lipsă de vioiciune în stabilirea unor înţelegeri concrete care să asigure securitatea europeană, iar Stalin se arătase foarte receptiv faţă de propunerile germane. Pactul de neagresiune germano-sovietic semnat la Moscova, la 23 august 1939, de cei doi miniştri de externe, Joachim von Ribbentrop, din partea Germaniei, şi Viaceslav Molotov, din partea URSS, a marcat debutul celui de-al doilea război mondial.
În noaptea de 19 august 1939, I.V.Stalin i-ar fi convocat în regim de urgenţă pe toţi membrii Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S., într-o şedinţă secretă la care au participat şi lideri ai Kominternului, dar numai cei din secţia rusă. Acesta ar fi prezentat poziţia URSS înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov şi avantajele înţelegerii pe care, în perspectiva evoluţiei internaţionale, sovieticii nu le-ar fi obţinut niciodată de la anglo-francezi: ”Pace sau război. Această problemă intră într-o fază critică. Soluţionarea ei depinde de poziţia pe care o va adopta Uniunea Sovietică. Suntem perfect convinşi că dacă vom încheia un tratat de alianţă cu Franţa şi Marea Britanie, Germania va fi nevoită să renunţe la Polonia şi să găsescă un modus vivendi cu puterile occidentale. În felul acesta, se va reuşi evitarea războiului şi atunci evoluţia ulterioară a evenimentelor va căpăta un caracter periculos pentru noi. Pe de altă parte, dacă vom accepta propunerea cunoscută vouă cu Germania, cu privire la încheierea cu aceasta a unui pact de neagresiune, aceasta va ataca, fără îndoială, Polonia şi atunci intrarea Angliei şi Franţei în acest război va fi inevitabilă. În aceste împrejurări, noi vom avea şanse bune să rămânem în afara conflictului şi vom putea, fiind într-o situaţie convenabilă, să aşteptăm când ne va veni rândul. Tocmai acest lucru îl cer interesele noastre. Astfel, opţiunea noastră este clară: trebuie să acceptăm propunerea germană, iar delegaţiilor engleză şi franceză să le răspundem printr-un refuz politicos şi să le trimitem acasă.
În noaptea de 19 august 1939, I.V.Stalin i-ar fi convocat în regim de urgenţă pe toţi membrii Biroului Politic al C.C. al P.C.(b) al U.R.S.S., într-o şedinţă secretă la care au participat şi lideri ai Kominternului, dar numai cei din secţia rusă. Acesta ar fi prezentat poziţia URSS înainte de semnarea pactului Ribbentrop-Molotov şi avantajele înţelegerii pe care, în perspectiva evoluţiei internaţionale, sovieticii nu le-ar fi obţinut niciodată de la anglo-francezi: ”Pace sau război. Această problemă intră într-o fază critică. Soluţionarea ei depinde de poziţia pe care o va adopta Uniunea Sovietică. Suntem perfect convinşi că dacă vom încheia un tratat de alianţă cu Franţa şi Marea Britanie, Germania va fi nevoită să renunţe la Polonia şi să găsescă un modus vivendi cu puterile occidentale. În felul acesta, se va reuşi evitarea războiului şi atunci evoluţia ulterioară a evenimentelor va căpăta un caracter periculos pentru noi. Pe de altă parte, dacă vom accepta propunerea cunoscută vouă cu Germania, cu privire la încheierea cu aceasta a unui pact de neagresiune, aceasta va ataca, fără îndoială, Polonia şi atunci intrarea Angliei şi Franţei în acest război va fi inevitabilă. În aceste împrejurări, noi vom avea şanse bune să rămânem în afara conflictului şi vom putea, fiind într-o situaţie convenabilă, să aşteptăm când ne va veni rândul. Tocmai acest lucru îl cer interesele noastre. Astfel, opţiunea noastră este clară: trebuie să acceptăm propunerea germană, iar delegaţiilor engleză şi franceză să le răspundem printr-un refuz politicos şi să le trimitem acasă.
Nu este greu de anticipat avantajul pe care îl vom avea acţionând astfel. Pentru noi este clar că Polonia va fi nimicită înainte ca Anglia şi Franţa să-i poată veni în ajutor. În acest caz, Germania ne va ceda o parte a Poloniei până în apropierea Varşoviei, inclusiv Galiţia ucraineană. Germania ne va oferi libertate deplină de acţiune în cele trei ţări baltice. Aceasta nu se va împotrivi revenirii la Rusia a Basarabiei. Aceasta va fi gata să ne cedeze ca zonă de influenţă România, Bulgaria şi Ungaria”. Înţelegerea dintre cele două state a fost o mostră de cinism, din nefericire nu şi ultima din istorie, despre cum cei mari dispun de soarta celor mici, ignorând atât aspiraţiile, cât şi statutul lor juridico-internaţional.
Înţelegerea secretă
La 23 august 1939, la Moscova, “Pactul de neagresiune” a fost semnat şi publicat în presă în aceeaşi zi, lumea luând act cu consternare despre “concubinajul între nazism şi comunism”, cum îl clasifica regele Carol al II-lea în “Jurnalul” său. Toţi bănuiau că “Pactul” mai ascundea şi o înţelegere secretă care viza cu mult mai mult decât lăsau cei doi dictatori să se înţeleagă. El era expresia dorinţei sovietice de a-şi păstra o stare de neutralitate până la epuizarea Vestului într-un război ce se anunţa a fi de lungă durată. În aceeaşi şedinţă a Biroului Politic, Stalin ar fi expus şi beneficiile neutralităţii URSS, precum şi formele de răspândire a ideologiei comuniste: “…este în interesul nostru ca războiul să se declanşeze între Reich şi blocul anglo-francez. Pentru noi este foarte important ca acest război să dureze cât mai mult, pentru ca ambele părţi să-şi irosească forţele. Tocmai din aceste motive noi trebuie să acceptăm pactul propus de Germania şi să contribuim ca războiul, dacă va fi declarat, să dureze cât mai mult. În acelaşi timp, noi trebuie să ne întărim activitatea economică în statele combatante, pentru a fi bine pregătiţi pentru momentul în care războiul se va încheia”.
Înţelegerea germano-rusă a permis lui Hitler declanşarea blitzkrieg-ului în Polonia, lui Stalin expansiunea teritorială, iar României blocarea oricărei intervenţii împotriva Axei. Hitler nu i-a permis lui Stalin apropierea de câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, atât de necesare maşinii de război germane, iar izbucnirea unui conflict militar în România care să ameninţe interesele economice germane legate de cereale şi petrol era exclus. De aceea în vara anului 1940 va tempera excesele statelor vecine revizioniste ale Tratatului de Pace de la Paris - Versailles, iar extinderea pretenţiilor sovietice, dincolo de limitele stabilite în “Pact”, va duce la declanşarea războiului împotriva URSS. Guvernul român a bănuit că “vântul sovietic” se va înteţi dinspre Basarabia, şi pentru a “îndulci” relaţiile cu Germania, a hotărât direcţionarea politicii externe spre ea. “Prea târziu !”- avea să-i reproşeze Hitler lui Carol al II-lea.
Împărţirea “frăţească” a Europei Răsăritene
Protocolul adiţional secret, anexă la “Pact”, prevedea împărţirea “frăţească” a Europei Răsăritene, astfel: “1.În cazul unor schimbări teritoriale şi politice în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera de nord a Lituaniei va constitui linia de despărţire a sferelor de interese ale Germaniei şi URSS. În legătură cu aceasta, interesul pentru Lituania în zona Vilno este recunoscut de ambele părţi; 2.În cazul unor schimbări teritoriale şi politice regiunile ce aparţin Statului Polonez, sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema, dacă ar fi de dorit, în interesele ambelor Părţi, a păstrării independenţei Statului Polonez şi a locului în care vor fi trasate fontierele unui asemenea Stat, se va rezolva definitiv doar în cursul desfăşurării evenimentelor politice viitoare. În orice caz, ambele Guverne vor soluţiona această problemă pe calea unei înelegeri amicale; 3.În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, Partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu”.
Acest “Protocol” a fost ţinut secret chiar şi în timpul războiului dintre cele două state, în perioada 1941-1945. El a fost descoperit, în copie, de americani, când au pătruns în Berlin în 1945. Originalul, cel în limba germană, fusese distrus în timpul bombardamentelor. Documentul a fost făcut cunoscut Occidentului în 1948, când se declanşase Războiul Rece. Sovieticii nu au vrut sub nici un chip să-şi asume o astfel de înţelegere. De-abia după 1985, când Mihail Gorbaciov a destins sistemul prin programul de reforme “perestroika” şi “glasnost”, URSS a recunoscut oficial şi existenţa “Protocolui adiţional secret”.
La 1 septembrie 1939, Hitler declanşează Operaţiunea “Fall Weiss”. Guvernele francez şi englez declară război Germaniei de-abia pe 3 septembrie, fără ca declaraţia să fie urmată şi de declanşarea unor ofensive militare cară să slăbească presiunea asupra frontului polonez. Pe 17 septembrie, Molotov îl convoacă pe ambasadorul Poloniei şi îi face cunoscut că întrucât “Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări şi surprize şi pot crea o ameninţare pentru URSS (…) guvernul sovietic a dat dispoziţiuni Comandamentului Suprem al Armatei Roşii să ordone trupelor să treacă frontiera şi să ia sub protecţie viaţa şi averea populaţiei din Ucraina de Vest şi din Bielorusia de Vest”. În ziua următoare unităţi ale Armatei Roşii au executat ordinul. După trei săptămâni de rezistenţă eroică, armata poloneză a încetat ostilităţile. Înfrângerea ei într-o luptă inegală a stârnit admiraţia întregii lumi şi i-a adus un val de simpatie. La 28 septembrie, la Moscova, miniştrii de externe ai Germaniei şi URSS au semnat tratatul prin care trasau graniţele pe cursul râurilor San şi Bug. Polonia dispărea între cele două state, iar în noiembrie 1939, Ucraina de Vest intra în componenţa R.S.S. Ucraina şi Bielorusia de Vest în componenţa R.S.S. Bielorusia. Estonia, Letonia, Lituania au fost aduse sub control sovietic prin impunerea tratatelor de asistenţă mutuală.
Înţelegerea secretă
La 23 august 1939, la Moscova, “Pactul de neagresiune” a fost semnat şi publicat în presă în aceeaşi zi, lumea luând act cu consternare despre “concubinajul între nazism şi comunism”, cum îl clasifica regele Carol al II-lea în “Jurnalul” său. Toţi bănuiau că “Pactul” mai ascundea şi o înţelegere secretă care viza cu mult mai mult decât lăsau cei doi dictatori să se înţeleagă. El era expresia dorinţei sovietice de a-şi păstra o stare de neutralitate până la epuizarea Vestului într-un război ce se anunţa a fi de lungă durată. În aceeaşi şedinţă a Biroului Politic, Stalin ar fi expus şi beneficiile neutralităţii URSS, precum şi formele de răspândire a ideologiei comuniste: “…este în interesul nostru ca războiul să se declanşeze între Reich şi blocul anglo-francez. Pentru noi este foarte important ca acest război să dureze cât mai mult, pentru ca ambele părţi să-şi irosească forţele. Tocmai din aceste motive noi trebuie să acceptăm pactul propus de Germania şi să contribuim ca războiul, dacă va fi declarat, să dureze cât mai mult. În acelaşi timp, noi trebuie să ne întărim activitatea economică în statele combatante, pentru a fi bine pregătiţi pentru momentul în care războiul se va încheia”.
Înţelegerea germano-rusă a permis lui Hitler declanşarea blitzkrieg-ului în Polonia, lui Stalin expansiunea teritorială, iar României blocarea oricărei intervenţii împotriva Axei. Hitler nu i-a permis lui Stalin apropierea de câmpurile petrolifere din Valea Prahovei, atât de necesare maşinii de război germane, iar izbucnirea unui conflict militar în România care să ameninţe interesele economice germane legate de cereale şi petrol era exclus. De aceea în vara anului 1940 va tempera excesele statelor vecine revizioniste ale Tratatului de Pace de la Paris - Versailles, iar extinderea pretenţiilor sovietice, dincolo de limitele stabilite în “Pact”, va duce la declanşarea războiului împotriva URSS. Guvernul român a bănuit că “vântul sovietic” se va înteţi dinspre Basarabia, şi pentru a “îndulci” relaţiile cu Germania, a hotărât direcţionarea politicii externe spre ea. “Prea târziu !”- avea să-i reproşeze Hitler lui Carol al II-lea.
Împărţirea “frăţească” a Europei Răsăritene
Protocolul adiţional secret, anexă la “Pact”, prevedea împărţirea “frăţească” a Europei Răsăritene, astfel: “1.În cazul unor schimbări teritoriale şi politice în regiunile ce aparţin Statelor Baltice (Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania), frontiera de nord a Lituaniei va constitui linia de despărţire a sferelor de interese ale Germaniei şi URSS. În legătură cu aceasta, interesul pentru Lituania în zona Vilno este recunoscut de ambele părţi; 2.În cazul unor schimbări teritoriale şi politice regiunile ce aparţin Statului Polonez, sferele de influenţă ale Germaniei şi URSS vor fi delimitate aproximativ pe linia râurilor Narev, Vistula şi San. Problema, dacă ar fi de dorit, în interesele ambelor Părţi, a păstrării independenţei Statului Polonez şi a locului în care vor fi trasate fontierele unui asemenea Stat, se va rezolva definitiv doar în cursul desfăşurării evenimentelor politice viitoare. În orice caz, ambele Guverne vor soluţiona această problemă pe calea unei înelegeri amicale; 3.În ceea ce priveşte Europa de Sud-Est, Partea sovietică insistă asupra interesului ei pentru Basarabia. Partea germană a declarat că manifestă o totală lipsă de interes faţă de acest teritoriu”.
Acest “Protocol” a fost ţinut secret chiar şi în timpul războiului dintre cele două state, în perioada 1941-1945. El a fost descoperit, în copie, de americani, când au pătruns în Berlin în 1945. Originalul, cel în limba germană, fusese distrus în timpul bombardamentelor. Documentul a fost făcut cunoscut Occidentului în 1948, când se declanşase Războiul Rece. Sovieticii nu au vrut sub nici un chip să-şi asume o astfel de înţelegere. De-abia după 1985, când Mihail Gorbaciov a destins sistemul prin programul de reforme “perestroika” şi “glasnost”, URSS a recunoscut oficial şi existenţa “Protocolui adiţional secret”.
La 1 septembrie 1939, Hitler declanşează Operaţiunea “Fall Weiss”. Guvernele francez şi englez declară război Germaniei de-abia pe 3 septembrie, fără ca declaraţia să fie urmată şi de declanşarea unor ofensive militare cară să slăbească presiunea asupra frontului polonez. Pe 17 septembrie, Molotov îl convoacă pe ambasadorul Poloniei şi îi face cunoscut că întrucât “Polonia s-a transformat într-un câmp propice pentru diferite întâmplări şi surprize şi pot crea o ameninţare pentru URSS (…) guvernul sovietic a dat dispoziţiuni Comandamentului Suprem al Armatei Roşii să ordone trupelor să treacă frontiera şi să ia sub protecţie viaţa şi averea populaţiei din Ucraina de Vest şi din Bielorusia de Vest”. În ziua următoare unităţi ale Armatei Roşii au executat ordinul. După trei săptămâni de rezistenţă eroică, armata poloneză a încetat ostilităţile. Înfrângerea ei într-o luptă inegală a stârnit admiraţia întregii lumi şi i-a adus un val de simpatie. La 28 septembrie, la Moscova, miniştrii de externe ai Germaniei şi URSS au semnat tratatul prin care trasau graniţele pe cursul râurilor San şi Bug. Polonia dispărea între cele două state, iar în noiembrie 1939, Ucraina de Vest intra în componenţa R.S.S. Ucraina şi Bielorusia de Vest în componenţa R.S.S. Bielorusia. Estonia, Letonia, Lituania au fost aduse sub control sovietic prin impunerea tratatelor de asistenţă mutuală.
După care, sovieticii s-au îndreptat spre Finlanda, iar germanii spre vest, pe direcţia Paris, pentru declanşarea operaţiunii “Fall Gelb”. Presiunile asupra finlandezilor încep la 12 octombrie 1939, la Moscova, când delegaţiei guvernului finlandez i se impune cedarea, prin compensaţie, a unor teritorii la nord de Leningrad pe o adâncime de 20-25 km şi a bazei navale din portul Hangö. Guvernul finlandez refuză propunerile URSS. Discuţiile sunt reluate între 21 octombrie-13 noiembrie 1939, dar finlandezii le resping din nou. La 30 noiembrie 1939, mareşalul S.G.Timoşenko declanşează operaţiunile militare împotriva Finlandei. Ca urmare a deschiderii ostilităţilor împotriva Finlandei, URSS este exclusă din Societatea Naţiunilor. Pe 2 martie 1940, aflată în inferioritate militară şi fără vreun sprijin din partea guvernelor europene, armata finlandeză cere armistiţiu, iar pe 12 martie 1940 încheie la Moscova tratatul de pace prin care este obligată să cedeze URSS istmul Kareliei, oraşul Vâborg, o parte din peninsula Râbaci şi câteva insule din Arctica, zona de la nord de lacul Ladoga şi concesionarea pe timp de 30 de ani a portului Hangö. Pe 22 iunie 1941, Finlanda se va alătura Germaniei în “Operaţiunea Barbarossa” pentru a-şi recupera teritoriile.
Mai rămăsese România …
Pe 21 iunie 1940, după o rezistenţă în faţa germanilor de doar o lună şi jumătate, armata franceză capitulează. Patru zile mai târziu ostilităţile franco-germane încetează pe toate fronturile. Englezii se retrăseseră pe arhipelag pentru a-şi pregăti propria apărare. Guvernul sovietic, încurajat de victoriile germane şi izolarea diplomatică a României, trimite pe 26 iunie 1940 prima notă ultimativă guvernului român prin care îi cere “să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi “partea de nord a Bucovinei” , “pe cale paşnică”. Regele Carol al II-lea a convocat în ziua de 27 iunie două Consilii de Coroană şi a tatonat, prin intermediul ambasadorilor, poziţia Germaniei şi Italiei faţă de nota ultimativă; a fost sfătuit să accepte ultimatumul şi să evite o confruntare militară. În cadrul primei şedinţe a Consiliului, rezultatul votului a fost foarte strâns: 11 voturi pentru respingerea ultimatumului, 10 pentru acceptarea lui, 4 pentru discuţii şi 1 rezervat. La cea de-a doua şedinţă a Consiliului, convocat seara, rezultatul a fost de 20 de voturi pentru acceptare şi 6 voturi pentru respingere. Despre dramatismul acestei zile şi teama de angajare într-un război, regele Carol al II-lea consemna în “Jurnalul” său: “Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărescu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi.”; iar despre cel de-al doilea Consiliu de Coroană: ” de la început, s-a văzut tendinţa către cedare (…) a urmat să trimitem nota prin care cerem să stă de vorbă (...) Au fost impresionaţi de sfaturile ce ne-au venit de peste graniţă; au fost impresionaţi şi de ideea că nu vom putea câştiga aşa un război. Unii au propus rezistenţa şi pe urmă au cedat, ar fi fost cel puţin un gest”.
Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei
Pe 28 iunie 1940, guvernul sovietic adresează guvernului român a doua notă ultimativă, răspunsul la prima notă considerându-l ca fiind “imprecis”, deoarece “nu se spune direct” că primeşte “propunerea guvernului sovietic de a-i restitui Basarabia şi partea de nord a Bucovinei”. A doua notă conţine şi condiţiile în care teritoriile vor fi cedate: “În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de trupele române; 2.Trupele sovietice, în acest timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei; 3.În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă; 4.Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcului de locomotive şi vagoane, poduri, depozite, aerodroame, instalaţii industriale, uzine electrice, telegraf; 5.Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai guvernului român şi sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea gestiunii în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.
Mai rămăsese România …
Pe 21 iunie 1940, după o rezistenţă în faţa germanilor de doar o lună şi jumătate, armata franceză capitulează. Patru zile mai târziu ostilităţile franco-germane încetează pe toate fronturile. Englezii se retrăseseră pe arhipelag pentru a-şi pregăti propria apărare. Guvernul sovietic, încurajat de victoriile germane şi izolarea diplomatică a României, trimite pe 26 iunie 1940 prima notă ultimativă guvernului român prin care îi cere “să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia” şi “partea de nord a Bucovinei” , “pe cale paşnică”. Regele Carol al II-lea a convocat în ziua de 27 iunie două Consilii de Coroană şi a tatonat, prin intermediul ambasadorilor, poziţia Germaniei şi Italiei faţă de nota ultimativă; a fost sfătuit să accepte ultimatumul şi să evite o confruntare militară. În cadrul primei şedinţe a Consiliului, rezultatul votului a fost foarte strâns: 11 voturi pentru respingerea ultimatumului, 10 pentru acceptarea lui, 4 pentru discuţii şi 1 rezervat. La cea de-a doua şedinţă a Consiliului, convocat seara, rezultatul a fost de 20 de voturi pentru acceptare şi 6 voturi pentru respingere. Despre dramatismul acestei zile şi teama de angajare într-un război, regele Carol al II-lea consemna în “Jurnalul” său: “Eu sunt hotărât pentru rezistenţă, Gigurtu nu vede cum, iar Tătărescu şovăie, înclinând mai mult pentru cedare. Ceea ce face poziţia noastră mult mai gravă este că n-avem siguranţa pe graniţele Ungariei şi Bulgariei şi riscăm o situaţie foarte critică dacă vom fi atacaţi pe trei fronturi.”; iar despre cel de-al doilea Consiliu de Coroană: ” de la început, s-a văzut tendinţa către cedare (…) a urmat să trimitem nota prin care cerem să stă de vorbă (...) Au fost impresionaţi de sfaturile ce ne-au venit de peste graniţă; au fost impresionaţi şi de ideea că nu vom putea câştiga aşa un război. Unii au propus rezistenţa şi pe urmă au cedat, ar fi fost cel puţin un gest”.
Cedarea Basarabiei şi a nordului Bucovinei
Pe 28 iunie 1940, guvernul sovietic adresează guvernului român a doua notă ultimativă, răspunsul la prima notă considerându-l ca fiind “imprecis”, deoarece “nu se spune direct” că primeşte “propunerea guvernului sovietic de a-i restitui Basarabia şi partea de nord a Bucovinei”. A doua notă conţine şi condiţiile în care teritoriile vor fi cedate: “În decurs de patru zile, începând de la orele 14, după ora Moscovei, la 28 iunie să se evacueze teritoriul Basarabiei şi al Bucovinei de trupele române; 2.Trupele sovietice, în acest timp, să ocupe teritoriul Basarabiei şi partea de nord a Bucovinei; 3.În decursul zilei de 28 iunie, trupele sovietice să ocupe următoarele puncte: Cernăuţi, Chişinău, Cetatea Albă; 4.Guvernul regal al României să ia asupra sa răspunderea în ceea ce priveşte păstrarea şi nedeteriorarea căilor ferate, parcului de locomotive şi vagoane, poduri, depozite, aerodroame, instalaţii industriale, uzine electrice, telegraf; 5.Să se numească o comisie alcătuită din reprezentanţi ai guvernului român şi sovietic, câte doi din fiecare parte, pentru lichidarea gestiunii în litigiu în legătură cu evacuarea armatei române şi instituţiilor din Basarabia şi partea de Nord a Bucovinei”.
În nota de răspuns din acea zi, guvernul român făcea precizarea că “pentru a evita gravele urmări pe care le-ar avea recurgerea la forţă şi deschiderea ostilităţilor în această parte a Europei, se vede silit să primească condiţiile de evacuare specificate în răspunsul sovietic”. Deşi s-a cerut şi prelungirea termenului de evacuare de la 4 la 8 zile, Stalin nu a acceptat, astfel încât, pe când românii pregăteau evacuarea, tancurile sovietice deja forţaseră graniţa. La 28 iunie 1940, guvernul român a acceptat cedarea fără luptă a Basarabiei (44.500 km2 şi 3.200.000 locuitori) şi a nordului Bucovinei (6 000 km2 şi 500.000 locuitori), la care sovieticii au adăugat abuziv şi ţinutul Herţei. Vae victis! La 22 iunie 1941, Hitler declanşează “Operaţinea Barbarossa”. Pentru reîntregirea teritoriului armata română va trece Prutul alături de trupele germane şi aliaţii lor.
Azi, o parte a istoriei se repetă, în acelaşi spaţiu, sub forme evoluate, adaptate la noile realităţi. Tratatul de Pace de la Paris din 1947, cu toate fisurile lui, şi O.N.U. au menţinut în această parte a Europei o zonă stabilă până la criza iugoslavă. Prăbuşirea comunismului în Europa, în 1989, a dus la replierea Rusiei sub o nouă construcţie politică. Ucraina a fost considerată întotdeauna “Mica Rusie”, şi pe acest principiu ea l-a promovat pe Leonid Brejnev în fruntea URSS timp de 18 ani. Criza ucraineană rămâne o “demonstraţie de forţă” prin care Rusiei i se arată punctul vulnerabil. Dar în aceeaşi măsură, la fel de vulnerabile rămân şi România, Moldova, Polonia, ţările baltice care, din când în când, mai joacă rolul de “clavecin” pentru a scoate Rusia la “dans”. Nu cred că Putin va schimba “măsura” şi va comite un act de agresiune care să facă din Rusia un ţap ispăşitor. “Eleganţa” folosită în anexarea Crimeii demonstrează că e foarte atent la detalii. Ucraina poate fi instigată o perioadă de timp pentru a se disocia într-o opţiune pro-occidentală şi una pro-rusă şi a solicita o intervenţie militară care să-i asigure securitatea. Cum Ucraina, istoriceşte, este obişnuită să fie “Mare”, nu poate exista decât unită. Trasarea unei frontiere comune NATO-Rusia sau îngustarea “fâşiei de graniţă” între cele două zone este aproape imposibilă. Numai dacă nu se va ajunge la o toleranţă ideologică sau la o continuare a competiţiei “peste umăr”, spate la spate, ceea ce iarăşi, pentru viitorul apropiat pare imposibil. În anul 1963 americanii au plătit scump apropierea de URSS. Scindarea Ucrainei va face imposibilă apropierea Rusiei de U.E.. Ori, încă din secolul al XIX-lea interesele economice şi financiare au influenţat deciziile politice şi echilibrul de forţe. Până una-alta, criza se va domoli aici pentru a răbufni în altă parte: Africa sau Orientul Mijlociu. Amplasarea scutului antirachetă în România poate fi răspunsul pentru o acţiune similară a Rusiei într-o zonă incomodă.
Azi, o parte a istoriei se repetă, în acelaşi spaţiu, sub forme evoluate, adaptate la noile realităţi. Tratatul de Pace de la Paris din 1947, cu toate fisurile lui, şi O.N.U. au menţinut în această parte a Europei o zonă stabilă până la criza iugoslavă. Prăbuşirea comunismului în Europa, în 1989, a dus la replierea Rusiei sub o nouă construcţie politică. Ucraina a fost considerată întotdeauna “Mica Rusie”, şi pe acest principiu ea l-a promovat pe Leonid Brejnev în fruntea URSS timp de 18 ani. Criza ucraineană rămâne o “demonstraţie de forţă” prin care Rusiei i se arată punctul vulnerabil. Dar în aceeaşi măsură, la fel de vulnerabile rămân şi România, Moldova, Polonia, ţările baltice care, din când în când, mai joacă rolul de “clavecin” pentru a scoate Rusia la “dans”. Nu cred că Putin va schimba “măsura” şi va comite un act de agresiune care să facă din Rusia un ţap ispăşitor. “Eleganţa” folosită în anexarea Crimeii demonstrează că e foarte atent la detalii. Ucraina poate fi instigată o perioadă de timp pentru a se disocia într-o opţiune pro-occidentală şi una pro-rusă şi a solicita o intervenţie militară care să-i asigure securitatea. Cum Ucraina, istoriceşte, este obişnuită să fie “Mare”, nu poate exista decât unită. Trasarea unei frontiere comune NATO-Rusia sau îngustarea “fâşiei de graniţă” între cele două zone este aproape imposibilă. Numai dacă nu se va ajunge la o toleranţă ideologică sau la o continuare a competiţiei “peste umăr”, spate la spate, ceea ce iarăşi, pentru viitorul apropiat pare imposibil. În anul 1963 americanii au plătit scump apropierea de URSS. Scindarea Ucrainei va face imposibilă apropierea Rusiei de U.E.. Ori, încă din secolul al XIX-lea interesele economice şi financiare au influenţat deciziile politice şi echilibrul de forţe. Până una-alta, criza se va domoli aici pentru a răbufni în altă parte: Africa sau Orientul Mijlociu. Amplasarea scutului antirachetă în România poate fi răspunsul pentru o acţiune similară a Rusiei într-o zonă incomodă.
Prof. Elena Ichim
