Poate că nici iniţiatorii lui nu-şi dăduseră seama că Pactul de neagresiune germano-sovietică, încheiat la 23 august 1939, cunoscut şi sub numele de  pactul Ribbentrop-Molotov, va avea o durată atât de lungă în timp.

În 1849, Friedrich Engels în articolul „Lupta maghiarilor” îşi exprima ura faţă de români pentru că nu îmbrăţişau ideile revoluţiei comuniste, spre deosebire de unguri, înhămaţi tot timpul la căruţa germanilor şi gata să le facă pe plac în schimbul, desigur, a unor servicii tacite:

 

„Românii sunt un popor fără istorie - zicea Engels -...destinaţi să piară în furtuna revoluţiei mondiale...Ei sunt suporteri fanatici ai contrarevoluţiei şi vor rămâne astfel până la extirparea sau pierderea caracterului lor naţional, la fel cum propria lor existenţă, în general, reprezintă prin ea însăşi un protest contra unei măreţe revoluţii istorice. Dispariţia lor de pe faţa pământului va fi un pas inainte.”

 

 

Prin urmare, românii erau condamnaţi la pieire pentru că nu simţeau nici un fior al ideilor bolşevico-comuniste, nu se identificau cu lupta de clasă, ci erau împotriva ei. Mentalitatea lor capitalistă bloca astfel o parte din culoarul penetrării ideilor revoluţiei bolşevice spre occident şi prin urmare cu cât erau mai repede eliminaţi din joc sau convertiţi, cu atât răspândirea ideilor bolşevice era mai uşurată. În timpul primului război mondial încercările de penetrare forţată a ideilor bolşevice merseseră până acolo încât s-a pus la cale înlăturarea regelui Ferdinand, arestarea şi aducerea lui la Petrograd. Gazeta „Lupta” din 19 ianuarie 1918 scria că „cei doi criminali”, regele Ferdinand şi prim-ministrul Ionel Brătianu, şeful PNL, „au fost arestaţi”, desigur de autorităţile bolşevice. Campania furibundă de presiune şi dezinformare condusă de Lenin şi acoliţii săi, care trebuia să faciliteze instaurarea comunismului în România şi care vedea în monarhie „un mijloc de exploatare a poporului”, anunţa că prin înlăturarea celor două piedici, „România va fi o republică a muncitorilor şi ţăranilor”.  

În constrast cu perioada  modernă rusească, puternic dominată de existenţialisme feudale, opozantă schimbărilor democratice şi dispreţuitoare, modernismul românesc adusese o uşoară îmbunătăţire ţăranilor prin crearea micii proprietăţi funciare, deschisese accesul spre învăţământul de masă prin legea instrucţiunii publice şi înfiinţarea universităţilor de la Iaşi şi Bucureşti şi trecuse la monarhia constituţională; totodată societatea românească din sfera urbană oferea o deschidere largă spre cultură, ştiinţă şi moravuri occidentale. Poate din aceasta cauză, românii nu s-au identificat niciodată cu ideile bolşevico-staliniste, le-au tratat ca pe o situaţie conjuncturală, categoric, nesperând că ea se va întinde pe 45 de ani.

 

Episodul Fântâna Albă se constituie într-un „Katyn românesc”, dar  l-aş putea integra ca manifestare într-o „cruciadă anticomunistă a inocenţilor”, o dramă plecată cu o rugă spre cer, cu acei ţărani bucovineni răzvrătiţi pentru soarta nedreaptă decisă împotriva voinţei lor de către Stalin, şi care prin neacceptare, deschideau coloana spre libertatea dorită, cu însemnele creştine - icoane, prapuri, cruci din cetină şi steag alb, cu încrederea naivă într-un ocupant cinic, josnic şi fără scrupule, un asasin cu sânge rece.

La data când avea loc acest masacru, România nu se găsea în război cu U.R.S.S., cu atât mai mult, crima nu se justifica. Pe de altă parte, era vorba de populaţia civilă, neînarmată, care se pusese în mişcare nu în secret, ci îşi făcuse cunoscută procesiunea. Masacrul de la Fântâna Albă este o crimă abominabilă, este un act inuman ce depăşeşte orice imaginaţie sănătoasă, este o formă de exterminare neasumată de cei care au săvârşit-o, tocmai prin cruzimea faptelor. Războiul este, într-adevăr, cea mai înaltă formă de violenţă, dar, repet, la momentul masacrului, România se afla în stare de neutralitate şi suporta consecinţele înţelegerii secrete dintre Hitler şi Stalin, parafate de cei doi miniştri de externe, Ribbentrop şi Molotov.

La 28 iunie 1940, românii din Bucovina, au fost pur şi simplu cedaţi autorităţilor sovietice ca despăgubire pentru cei  22 de ani de existenţă a Basarabiei în cadrul frontierelor ei fireşti, adică statul român. Deci ei nu puteau cere drepturi politice sau civile, reprezentau doar o „despăgubire”, un „ceva” în mod firesc echivalat într-o valoare, dar, în realitate convertit într-un proces de deznaţionalizare prin masacrare sau deportare în Siberia sau în alte spaţii sărace şi neprimitoare. Guvernul sovetic nu a recunoscut niciodată unirea Basarabiei cu România, act înfăptuit la 27 martie 1918, prin decizia naturală a basarabenilor, iar la 15/28 noiembrie 1918, printr-o decizie la fel de firească a bucovinenilor.

Masacrul de la Fântâna Albă, din 1 aprilie 1941, se înscrie în atitudinea specifică a sovieticilor faţă de români şi transmisă mental şi azi noilor structuri, fie că sunt ruse sau ucrainene, chiar dacă ele se consideră „democratice”.

În iunie 1940, în urma celor două ultimatumuri adresate guvernului român de guvernul sovietic am trăit cea mai cumplită dramă şi umilinţă. În primul rând, armata română a primit ordin să se retragă din aceste teritorii fără să tragă un foc de armă; în al doilea rând, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei nu intrau în înţelegerile secrete germano-sovietice de  împărţire a zonelor de influenţă, deci a fost un abuz de încredere săvârşit de Stalin, în înţelegerile anterioare cu Hitler, fapt ce va duce la hotărârea acestuia de a ataca URSS, văzând astfel în omologul lui un conducător cu care va trebui să-şi dispute teritoriul european, şi mai mult, cu pretenţii neexprimate public, dar reieşite din acţiunile forţate asupra teritoriului României, de a ocupa bazinul petrolifer prahovean, important rezervor de petrol pentru maşina de război germană. A-i băga cu forţa pe români într-o structură statală pe care ei o detestau şi cu care nu se identificau, din capul locului era de neadmis. Sovieticii nu aveau nevoie de români, ci de teritoriul lor. Eliminarea românilor însemna scăderea rezistenţei împotriva regimului sovietic. La Katyn, în Polonia, fuseseră exterminaţi peste 22.500 de ofiţeri polonezi, dar şi victime civile, intelectuali prin studii şi profesii, deci  cei care se puteau opune instaurării regimului sovietic.

 La Fântâna Albă, între 3000-4000 de români vor fi seceraţi de gloanţele mitralierelor sovietice. Masacrul nu a fost asumat nici azi. Troiţa de la Putna, ridicată în memoria lor, răzbună sacrificiul asumat al românilor căzuţi pentru Moldova lui Ştefan şi România contemporană.

Prof. Elena Ichim