Boier vechi şi domn creştin
Adevăru-i c-ai chitit
Pân` a nu fi mazilit
Să desparţi a ta domnie
De-a noastră împărăţie,
Că, demult ce eşti avut,
Bani de aur ai bătut
Făr` a şti de mine teamă,
Făr` a vrea ca să-mi dai seamă?” (Balada lui Constantin Brâncoveanu)
În noaptea de “octombrie 29 de zile, cursul 7179 (1688), luni dimineaţa la 2 ceasuri din zi”- se consemna în Letopiseţul Cantacuzinesc, se stingea din viaţă, pe neaşteptate, domnul Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. A domnit doar 10 ani, prea puţin pentru a reuşi să creeze cadrul necesar pătrunderii elementelor de premodernitate ce îşi anunţaseră vremea în Europa Occidentală. Moartea sa, survenită înainte de a se desemna vreun succesor, sistemul fiind ereditar-electiv, a pus Divanul Ţării pe jar.
Marii boieri luau în calcul două posibile intervenţii: a Sultanului care putea să numească un domn străin de ţară, sau a trupelor austriece care urmăreau să-şi subordoneze întreg teritoriul românesc. Forţele interne ale ţării, familia Cantacuzino şi marii boieri, aveau de înfruntat intrigile sârboaicei Maria, văduva, care, împreună cu ginerele ei Constantin Bălăceanu, voiau să-l impună ca succesor pe Iordache, fiul minor al domnitorului, asigurând-şi în acest fel controlul domniei. Marii boieri însă nu au agreat intrigile Mariei şi în mare grabă, cât să nu permită intervenţii străine, “adunându-se şi sfat pentru alegerea de domnie făcând, aşa cu toţii de la mic până la mare, pre acest Constandin Brâncoveanul vel logofăt de domnie au numit”.
Nu si-a dorit domnia
Tânărul vel logofăt nu era de faţă, se afla la curtea domnească unde dirija treburile legate de pregătirea înmormântării lui Şerban Vodă. Din mărturiile contemporanilor reiese că tânărul viitor domn s-ar fi arătat surprins de decizia marilor boieri, motivând că moşia uriaşă pe care o are de administrat îi este suficientă. Argumentele boierilor, ca de altfel şi propriile sale aşteptări, chiar dacă nu exprimate, au învins “şi aşa mergând, toţi numai la un cuvânt fiind, ca să priimească stăpânirea ţărăi l-au pohtit, pentru că nu era altul obştei mai plăcut decât măria sa, nu numai pentru multa vrednicie şi înţelepciune ce avea, ci mai vârtos pentru multele blândeţe şi de bine faceri, care spre toţi încă din boerie avea şi toţi de acestea ale sale bune fapte încălziţi era…”.
La urcarea pe tron, Constantin Brâncoveanu avea 34 de ani. În numirea domniei l-a susţinut şi unchiul său, stolnicul Constantin Cantacuzino, care i-a fost de un real folos în toate hotărârile grele pe care a trebuit să le ia. Dacă marii boieri s-au îndreptat asupra lui Brâncoveanu, au făcut-o pentru că era un tânăr cu reale calităţi şi cunoştea mai bine ca oricine demersurile tainice întreprinse de răposatul domn pentru a înlătura relaţiile otomane şi a asigura protecţia condiţionată a marilor puteri. Practic, Brâncoveanu era o chezăşie a continuităţii politicii externe în sensul înlăturării suzeranităţii otomane, iar în plan intern, ca reprezentant al marii boierimii, asigura menţinerea privilegiilor acestei clase.
Ungerea lui Constantin Brâncoveanu ca domn al Ţării Româneşti a avut loc după obiceiul ţării. Imediat cum a primit confirmarea domniei de către Înalta Poartă, Brâncoveanu, împreună cu cei mai tainici sfetnici ai săi, sub presiunea timpului care-i devenise adversar odată cu moartea lui Şerban Vodă, a trebuit, cu ajutorul unor sume de bani importante şi diferite daruri să schimbe în ultima clipă soliile care puteau afecta, prin noua situaţie creată, statutul ţării.
Constantin Bălăceanu, ginerele fostului domn şi susţinător la domnie al fiului minor al acestuia, devine un adversar înverşunat al lui Brâncoveanu. El va intra în armata austriacă şi din această poziţie va aduce deservicii politicii anti-austriece promovată de Vodă. Scindarea unei părţi a boierimii ca şi veşnica ei inconstanţă între acceptarea oricărei forme de stăpâniri cu preţul salvării propriilor averi şi lupta pentru înlăturarea definitivă a oricăror forme de relaţii politice cu otomanii, au determinat o serie de compromisuri pe care domnitorul a trebuit să le solicite sau să le accepte în negocierile cu tainicii mesageri otomani sau austrieci, tătari sau ruşi, englezi, olandezi, polonezi sau veneţieni, astfel încât să asigure liniştea ţării. A fost un balans foarte fragil, promovat cu foarte multă abilitate şi o diplomaţie foarte flexibilă.
Politica pungilor cu bani
În plan extern, acţiunile diplomatice au fost dublate, în unele cazuri, de politica pungilor cu bani. Era un obicei care se practica dintotdeauna. Înalţi funcţionari sau persoane cu funcţii militare erau cumpărate pentru a influenţa o decizie, a determina o neimplicare sau a pune la cale o tergiversare a unor situaţii. Imensa avere, vistieria ţării, dar şi împrumuturile cu camătă făcute la bancheri străini sau boieri autohtoni, îi permiteau lui Constantin Brâncoveanu să “fie darnic”, însă numai în cazurile care solicitau o atitudine duplicitară.
Să ţeşi o plasă de relaţii diplomatice ultrasecrete, la nivel european, astfel încât cei implicaţi care erau - în funcţie de alianţele conjuncturale, interesele sau conflictele militare -, când parteneri, când duşmani, solicitau un talent înnăscut, dar şi o fermitate strict pliată pe obiective clare: înlăturarea oricăror raporturi de dependenţă cu Poarta Otomană, înlăturarea definitivă a ameninţării tătare, evitarea înlocuirii suzeranităţii otomane cu cea austriacă sau rusă. Un fin observator al realităţilor, Constantin Brâncoveanu şi-a studiat fiecare partener din scena relaţiilor internaţionale - buna lui cunoaştere asigura succesul acţiunilor sale. Speranţa în potenţialul austriecilor a dispărut când a văzut că aceştia se retrag din faţa tătarilor şi nu au forţa necesară pentru a-i spulbera. Prin urmare a evitat să-i mai implice în planurile sale împotriva Imperiului Otoman şi a lăsat loc tatonării posibilităţilor ruse, care dădeau semne viguroase sub încercările reformatoare ale lui Petru cel Mare. Victoria obţinută împotriva austriecilor la Zărneşti i-a confirmat părerile.
Năframa neagră a mazilirii
Tătarii nu erau aliaţi de încredere, din obişnuinţă ei se dedau la jaf şi cruzimi, chiar şi când intrau în ţară cu acordul domnului. Ţările Române nu puteau opune o barieră serioasă intenţiilor de stăpânire ale imperiilor sau regatelor vecine decât dacă încercau o unitate militaro-diplomatică. Pendularea domnul Moldovei, Constantin Cantemir, într-o politică diferită de a Ţării Româneşti a declanşat un conflict în care şi-au pierdut capul boieri importanţi, inclusiv cronicarul Miron Costin.
Secolul al XVIII-lea a fost marcat de un nou timp istoric, fiecare stat trăind o proprie dimensiune economică, socială, politico-diplomatică şi culturală. Dinamica pieţii interne va determina migraţii extraeuropene şi expansiuni teritoriale. Spaţiul românesc, prin bogăţiile sale şi căile comerciale maritime şi fluviale, asigura tranzitul către cele mai importante zone comerciale ale lumii, iar produsele noastre, obţinute prin munca ţăranilor de pe moşiile boiereşti, penetrau aceste pieţe. De aceea stăpânirea lui era dorită de imperiul rus, austriac, otoman, dar şi de regatele vecine. Nu politica domnitorilor a dus la eşecul acţiunilor lor, ci scindarea forţelor interne, orgoliile şi interesele de clasă sau de grup, iar în plan militar lipsa unei alianţe eficiente cu o mare putere europeană. Lui Constantin Brâncoveanu, două constanţe ale personalităţii sale îi vor aduce mazilirea: inflexibilitatea şi aura puterii reflectată în legenda comorilor pe care le deţinea, şi care, ca orice fin observator şi cunoscător al moravurilor epocii, o practica. El nu a făcut nimic pentru a micşora dimensiunea presupuselor sale comori, altfel, imaginea unui domn sărac ar fi zădărnicit multe din acţiunile sale. Desigur, fiind cel mai bogat boier din Ţara Românească, cuferele cu galbeni şi-au găsit un loc sigur de aşteptare, dar, pe de altă parte, cumpărarea deselor servicii şi uneori chiar diminuarea fluxului de aur, nu au menţinut într-o formă constantă nici veniturile personale, nici pe ale ţării.
Graba unor boieri de încredere de a înlătura cât mai repede relaţiile de dependenţă cu Poarta, încrederea falsă în potenţialul rusesc aflat şi el la începuturi, atitudinea prorusă a lui Dimitrie Cantemir, au zdruncinat imaginea intangibilităţii în scaunul domnesc. Cei 26 de ani de domnie, caracterizaţi prin evitarea conflictelor militare, au permis dezvoltarea economică a ţării, o uşoară creştere demografică şi o importantă efervescenţă culturală şi arhitecturală. Spre sfârşitul domniei, în jurul lui Constantin Brâncoveanu numărul trădătorilor a crescut, rudele cantacuzine trecând şi ele în tabăra opozanţilor. Se spune că domniţa Stanca, fiica cea mare a domnitorului, bolnavă fiind, întrezărise destinul familiei într-una din halucinaţiile sale – sânge şi suferinţă. Năframa neagră a mazilirii era pusă pe umărul domnului câteva luni mai târziu, în aprilie 1714, de capugiul Mustafa-aga, un prieten de-al domnului, trimis de sultanul Ahmed al III-lea.
Iau drumul Constantinopolului, într-un destin aranjat cu cruzime de legi necreştine, domnitorul şi familia sa, precum şi carele încărcate cu cuferele pline de galbeni şi cele mai de preţ odoare găsite în casele brâncoveneşti. Trei săptâmâni de gânduri, suspine şi spaimă vor fi însoţit tristul convoi al Prinţului Aurului- Altân bey, în mersul ba rapid, ba îngreunat de arşiţă şi praf, spre marginea lumii creştine. Odată ajunşi, Constantin Brâncoveanu este separat de familia sa. Este închis la Edicule -7 turnuri, o fortăreaţă sinistră, cu lespezi şi pereţi plini de sângele celor ucişi în interiorul ei, cu ţipete de durere curmate în ceasuri târzii din noapte, după ore interminabile de chinuri. Asupra marelui domn s-au exercitat presiuni dureroase pentru a se smulge informaţii privind valoarea întregii comori, bănuită a fi imensă. Nimeni dintre vasali nu putea să-l concureze pe Sultan; toată agoniseala mazilitului urma să se confişte, iar trădarea era pretextul la modă pentru a scăpa de o persoană devenită incomodă.
Constantin Brâncoveanu nu a cedat la primele interogatorii, călăii săi nu au putut afla decât sumele de bani depuse în băncile veneţiene şi care nu puteau fi retrase datorită relaţiilor încordate dintre acest stat şi Poarta Otomană. Informaţiile obţinute au fost considerate irelevante, iar regimul de detenţie a fost schimbat. Vodă a fost mutat într-o altă temniţă, îmbrăcat în zdrenţe pentru a fi umilit şi pentru prima dată a fost supus torturilor care cresc progresiv, de la întinderea pe roată, la cetluirea capului cu un cerc de fier, arderea cu fierul înroşit în foc pe piept şi pe spate, înţeparea mâinilor şi picioarelor. Degeaba ! Secretul aurului nu este dezvăluit ! Doar o perfidă înscenare şi trădare reuşesc să reaprindă o bănuială, suficientă pentru reluarea martiriului ! Alte torturi sunt aplicate, de data asta în faţa copiilor şi a celorlalţi membrii ai familiei !
15 august 1714, zi de duminică, ziua în care împlinea 60 de ani - tristul cortegiu format din vistiernicul ţării, Ienache Văcărescu, Constantin Brâncoveanu şi cei patru fii ai săi, cu corpurile pline de urmele instrumentelor de tortură, ascunse sub cămaşa lungă a morţii, cu picioarele goale prinse în lanţurile condamnaţilor, este dus spre locul execuţiei, piaţa Galata, de pe malul Cornului de Aur. Ce vor fi simţit cei patru copii văzându-şi tatăl descompus de durere ? Ce va fi simţit tatăl, când capul rostogolit în icnetul mulţimii anunţa că părăsea lumea – Constantin… Ştefan… Radu… şi… cuprins de o temere firească de moarte, dar efemeră sub cuvântul tatălui… Matei, mezinul familiei. Toţi şase au fost decapitaţi, Vodă ultimul, deşi durerea sa devenise oarbă şi mută de la prima privire a lui Constantin, care rămăsese dârză sub sclipirea securii călăului.
Capetele celor ucişi au fost înfipte apoi în suliţe şi purtate pe uliţele oraşului, iar corpurile rămase expuse în piaţă. Seara au fost aruncate în mare, conform obiceiului, dar recuperate de nişte pescari greci, în schimbul unor sume de bani, şi ascunse într-un loc secret de pe insula Halki, din Marea Marmara. În anul 1720, prin grija doamnei Marica, soţia lui Constantin Brâncoveanu, au fost aduse în ţară pe ascuns şi îngropate în mare secret la Biserica Mănăstirii Sf. Gheorghe Nou din Bucureşti. Locul a fost păstrat secret cu cea mai mare sfinţenie pentru a se evita profanarea mormântului. Până în anul 1822 în Ţara Românească şi Moldova a existat regimul domniilor fanariote, iar revenirea la domniile pământene şi o oarecare protecţie în treburile ţării apar doar după această dată.
Doamna Marica, soţia lui Constantin Brâncoveanu, şi domniţa Bălaşa, fiica sa, s-au întors în ţară de-abia în anul 1718. Ele s-au răscumpărat din detenţie în schimbul sumei de 200 000 florini, plătită cu o dobândă de 30% bancherilor constantinopolitani, de către prietenii familiei Brâncoveanu. Dacă suma a putut fi garantată şi plătită, înseamnă ca secretul aurului românesc a fost bine păstrat şi, deşi depozitat în bănci străine, probabil în Veneţia, Anglia, Olanda sau Viena, a rămas al românilor, al Ţării.
Prof. Elena Ichim
