“În România sunt mulţi oameni inteligenţi, mai puţini oameni capabili şi foarte puţini oameni de caracter. Generalul Antonescu posedă, în cel mai înalt grad, inteligenţa, capacitatea şi caracterul.”- Grigore Filipescu
Este greu, când vorbeşti despre personalitatea Mareşalului Antonescu, să o surprinzi în acele resorturi care i-au determinat deciziile într-o vreme de război în care alianţele se închegau şi se prăbuşeau conjunctural. Actele sale l-au menţinut până la OUG 31/2002 „cap de afiş” în polemicile oamenilor politici din ţară şi de peste hotare. Executat, reabilitat şi din nou trecut pe lista criminalilor de război – secvenţe dintr-un destin istoric care s-ar putea constitui în tot atâtea argumente pentru a crede că această personalitate îşi refuză sentinţa. Copleşiţi de popularitatea Mareşalului şi dorind să-i şteargă pentru totdeauna nu numai numele, dar şi amintirea, persoane dominate de o ură viscerală, după execuţia sa, au luat hotărârea să-l incinereze şi să-i arunce cenuşa în locuri neştiute, pentru că altfel mormântul său ar fi devenit loc de pelerinaj.
„Câinele roşu”
Antonescu era o fire orgolioasă, energică, autoritară, tranşantă. Nu degeaba i se spunea „Câinele roşu”. Puţini au fost cei care i-au rămas alături şi i-au împărtăşit toate gândurile, dezamăgirile şi bucuriile. A fost un fanatic al românismului pe care voia să-l ridice prin muncă, cinste, corectitudine, cu demnitate şi devotament. Uneori deciziile sale i-au atras antipatii inreconciliabile. Presa vremii i-a creat imaginea de „om providenţial”, de „salvator al neamului”. Acuzaţiile aduse în „Procesul Marii Trădări Naţionale”, o mascaradă juridică din 1946, când România era o monarhie condusă de un guvern comunist, l-au impus posterităţii cu epitetele de „canalie”, „lacheu”, „fascist”, regăsite din abundenţă şi în presa vremii.
În vara anului 1940, când graniţele României Mari se prăbuşiseră, Naţiunea îşi pusese speranţele în generalul Antonescu, aşteptând de la el instaurarea unui climat de ordine, de linişte, de dreptate, dar mai ales, refacerea onoarei armatei şi a demnităţii naţionale. Chiar Antonescu însuşi s-a considerat un salvator condiţionat de timp. Chemat la putere în împrejurări dramatice pentru ţară, el a pus voinţa şi energia sa, ca un îndemn şi o chezăşie, în procesul de reconstituire a statului. A făcut şi unele greşeli care astăzi îi umbresc numele - atribut la care el ţinea atât de mult.
Unicul salvator
Apreciat sau contestat, generalul Antonescu a fost în septembrie 1940 singura persoană la care s-au gândit toţi factorii politicii ca la o ultimă încercare de a mai salva ţara. El a întrunit adeziunea tuturor pentru că nimeni nu îndrăznea, în situaţia internă şi externă existentă, să-şi asume această sarcină dificilă a cărei evoluţie era greu de întrezărit.
Generalul Antonescu a acceptat conştient rolul ce i s-a încredinţat, el însuşi considerându-se un „Salvator”. A venit la conducerea statului cu un program de redresare minuţios pregătit, ca un plan de luptă, şi a mers pe ideea fermă că nu are voie să greşească, altfel tot edificiul pe care s-a străduit toată viaţa să-l înalţe se va prăbuşi.
Carol al II-lea cedeaza Basarabia şi Bucovina- Monarhia compromisa
În urma cedărilor teritoriale din vara anului 1940, monarhia a fost compromisă total, iar regele Carol al II-lea a devenit impopular. „Faptul că Basarabia şi Bucovina - arăta Iuliu Maniu - au fost cedate fără a se schiţa cea mai mică rezistenţă şi faptul că Suveranul acceptase să se trateze cu Ungaria, au produs în opinia publică românească o dezagregare sufletească, o descurajare în armată şi totala dispariţie a încrederii ţării şi armatei în Suveran. Regele devenise un obiect al criticii şi ironiei generale. Prestigiul lui se măcinase complet”.
Carol al II-lea nu mai era agreat de nici o forţă politică şi era considerat principalul vinovat de dezastrul în care se afla ţara. El însuşi era îngrijorat de situaţia în care se găsea: „Valul de nemulţumiri împotriva mea creşte vertiginos zice el (Valer Pop-n.m.) chiar în Armată. După el, chestiunea prezintă o deosebită gravitate, căci ura se îndreaptă împotriva mea”.
Societatea românească traversa un moment de criză. Prin urmare, se impunea căutarea unei persoane cu autoritate, necompromisă politic şi capabilă să strângă şi să canalizeze energiile naţiunii pe calea redobândirii demnităţii. Iuliu Maniu nu a vrut să-şi asume direct actul guvernării. El a preferat „tratativele de culise”, urmărind să tranşeze definitiv vechiul său conflict cu Carol şi „să treacă pe seama altora răspunderea situaţiei”.
Regele ezita să-i ofere lui Antonescu puterea
Generalul Antonescu era o persoană agreată de toţi oamenii politici, inclusiv de Garda de Fier, se bucura de prestigiu în armată şi era apreciat pentru atitudinea demnă pe care o manifestase ori de câte ori împrejurările o impuseseră. În vara anului 1940 toate privirile s-au îndrepatat spre el fiind considerat cea mai bună soluţie pentru salvarea ţării. În condiţiile desfăşurării celui de-al doilea război mondial şi ale prăbuşirii graniţelor, era nevoie, în primul rând, de un militar care să refacă prestigiul armatei şi a cărui probitate morală şi profesională nu putea fi pusă la îndoială ea fiind o certitudine pentru ziua de azi şi pentru ziua de mâine.
Se ştia că Antonescu „făcea parte din acel grup de patrioţi care nu voiau să admită să se comercializeze onoarea militară”. Deşi se afla în arest la Bistriţa, la 1 septembrie 1940 au avut loc o serie de întâlniri secrete Maniu-Antonescu în care s-a discutat despre necesitatea abdicării regelui Carol şi formarea unui guvern naţional, fără a se preciza însă „cine să fie prezident”.
Regele Carol ezita să-i ofere lui Antonescu puterea. Dorea, pentru restabilirea ordinii şi salvarea tronului, instaurarea unui guvern de mână forte. Carol şi Antonescu nu se agreau. Antonescu îl înfruntase deschis de atâtea ori încât acesta, cunoscându-i atitudinea intransigentă, nici nu s-a gândit să facă apel la el. „Maniu, în primul rând, şi alţii cer plecarea mea - notează Carol în Jurnal. Va trebui găsit cineva cu prestigiu şi autoritate, cum ar fi după părerea lui (Valer Pop-n.n.), generalul Antonescu. Am rămas uimit de această propunere, voi putea avea încredere în el ? Trebuie să mărturisesc că m-a pus pe gânduri”. Şi totuşi toţi îl consideră pe Antonescu cea mai potrivită persoană pentru funcţia de prim-ministru.
Arestarea lui Antonescu
Un rol important în formarea guvernului l-a avut Legaţia germană în Bucureşti. Legăturile lui Antonescu cu membrii Legaţiei germane din Bucureşti datau din vara anului 1940 când, în urma gravelor acuzaţii aduse lui Carol pentru că acceptase cedarea Basarabiei şi Bucovinei de nord, acesta a dispus arestarea şi internarea sa la mănăstirea Bistriţa. De teamă ca generalul să nu împărtăşească soarta lui Codreanu, Mihai Antonescu a solicitat protecţia ministrului Germaniei la Bucureşti, Fabricius. Fabricius a luat legătura cu prim-ministrul Gigurtu atrăgându-i atenţia că „arestarea lui Antonescu, care este considerat drept un om al naţiunii ar putea fi foarte uşor interpretată greşit astăzi, în momentul apropierii de Germania”.
Nemtii fac presiuni pentru preveirea unui „accident”
Generalul Rozin şi Mircea Cancicov au întreprins un demers similar pe lângă Hermann Neubacher, însărcinatul cu probleme economice al Reichului la Bucureşti, care prin intermediul primarului general al Capitalei, generalul Dombrovski, a atenţionat Palatul că „un accident întâmplat generalului Antonescu ar face impresie proastă la Marele Cartier German”. În urma intervenţiilor celor doi, Palatul a dat asigurări că „generalul este de aici înainte în afară de orice pericol”. În perioada când se derulau aceste intervenţii, generalul Antonescu „nu constituia încă un factor politic important pentru conducerea superioară a Germaniei”.
Germania, interesată să împiedice o stare de haos şi un eventual conflict ungaro-român cauzat de dictatul de la Viena şi pregătirea retragerii administraţiei şi armatei române din Transilvania, prin reprezentanţii săi în România, a făcut demersuri pe lângă Antonescu pentru a prelua conducerea statului. Deşi Antonescu era recunoscut pentru atitudinea sa filoengleză şi filofranceză, cât timp fusese închis la Bistriţa, stabilise o platformă de discuţii cu membrii Legaţiei.
Ele sunt relatate de Antonescu în şedinţa Consiliului de Miniştri din 3 octombrie 1940: „De când eram în închisoare la Bistriţa, am tratat prin intermediul domnului M. Antonescu - însă acest lucru a fost ţinut secret - cu germanii asupra tuturor problemelor statului român şi am arătat, în toate ramurile de activitate ale acestui organism complet al statului, care este punctul de vedere al generalului Antonescu, pentru ca, atunci când împrejurările m-ar aduce la conducerea statului, să n-am dificultăţi cu germanii. Toate principiile pe care le-am pus atunci au fost admise” ( va urma )
Prof. Elena Ichim
