“În România sunt mulţi oameni inteligenţi, mai puţini oameni capabili şi foarte puţini oameni de caracter. Generalul Antonescu posedă, în cel mai înalt grad, inteligenţa, capacitatea şi caracterul.”- Grigore Filipescu

Este greu, când vorbeşti despre personalitatea Mareşalului Antonescu, să o surprinzi în acele resorturi care i-au determinat deciziile într-o vreme de război în care alianţele se închegau şi se prăbuşeau conjunctural. Actele sale l-au menţinut până la OUG 31/2002 „cap de afiş”  în polemicile oamenilor politici din ţară şi de peste hotare. Executat, reabilitat şi din nou trecut pe lista criminalilor de război – secvenţe dintr-un destin istoric care s-ar putea constitui în tot atâtea argumente pentru a crede că această personalitate îşi refuză sentinţa. Copleşiţi de popularitatea Mareşalului şi dorind să-i şteargă pentru totdeauna nu numai numele, dar şi amintirea, persoane dominate de o ură viscerală, după execuţia sa, au luat hotărârea să-l incinereze şi să-i arunce cenuşa în locuri neştiute, pentru că altfel mormântul său ar fi devenit loc de pelerinaj.

continuare: 

Tulburările care continuau în ţară l-au determinat pe Carol să apeleze la Antonescu. În ziua de 3 septembrie 1940 Antonescu a fost invitat la Palat. Întâlnirea dintre cei doi s-a desfăşurat într-o atmosferă tensionantă. Antonescu i-a reproşat regelui situaţia dramatică în care se găseşte ţara, şi de care regele era singurul vinovat. În ce priveşte investitura, ea venea prea târziu. Regele, strâns cu uşa, i-a replicat: „Nu, Antonescu, tu eşti singurul patriot adevărat. Mă adresez ţie, deoarece te-am considerat întotdeauna ultima mea rezervă. Nu te poţi sustrage. Am nevoie de tine, a venit timpul tău. În aceste clipe grele îţi încredinţez guvernul şi ţara”

Legionarii au răspândit afişe prin care cereau abdicarea regelui. Iuliu Maniu şi Dinu Brătianu au refuzat participarea la orice „însărcinare” din partea lui Carol şi au cerut abdicarea lui.

”Puteri depline dictatoriale ”

La 4 septembrie, presat de evenimente, regele Carol i-a încredinţat lui Antonescu, în mod oficial, mandatul de a forma noul guvern. În cursul aceleaşi zile, Antonescu a încercat să ia legătura cu Horia Sima, pe care nu l-a găsit, acesta aflându-se la Braşov, şi cu oamenii politici în vederea formării noului guvern. Aceştia au condiţionat participarea la „guvernul de uniune naţională” de abdicarea regelui.

Antonescu nu avea partid şi nici nu făcea parte dintr-un partid, prin urmare era pus în imposibilitatea de a forma guvernul şi i-a comunicat lui Fabricius că intenţionează şă-şi depună mandatul. Fabricius i-a declarat ferm „că sub nici un motiv nu-i este îngăduit să procedeze astfel. Dacă nu va prelua acum puterea, se va dezlănţui haosul. Unele unităţi ale armatei sub comanda unor generali iresponsabili, se vor opune înaintării ungare care urma să înceapă ziua următoare, iar în interior va începe din nou împuşcarea gardiştilor al cărui puci eşuase. Regele trebuie să-i acorde puteri depline dictatoriale să nu se grăbească să formeze un cabinet, ci să ordone miniştrilor să rămână la posturile lor până ce, după câteva zile, se va fi orientat destul de suficient pentru a putea forma un guvern eficient”.
Aşa cum convenise cu ministrul Germaniei, Antonescu a mers în seara aceleaşi zile în audienţă la regele Carol cerând să-i acorde depline puteri pentru conducerea statului. Regele Carol a consemnat în Jurnalul său toată tensiunea acestei zile: „Rezultatul acestor conversaţii este că acceptă să-şi continue misiunea, cu condiţia că-l voi încredinţa cu conducerea treburilor, că voi întocmi un decret de depline puteri, prin care el devine complet stăpân pe ţară, eu rămânând un simplu figurant cu drepturi mai mult decorative”.

Pus în faţa acestei situaţii, inedite până acum, Carol îşi găseşte o justificare: „Chestiunea este foarte gravă, mai ales că era vorba şi de armată, cât pot am rezistat, dar acum este vorba de a scăpa situaţia ţării, de a face cu energie ordine, e mai bine s-o facă altul, şi dacă văd că exagerează şi ceva nu merge, am totdeauna dreptul de a retrage delegaţiunea deplinelor puteri (...). Dacă este spre binele ţării, orice sacrificiu personal este binecuvântat”. La miezul nopţii, Valer Pop îl anunţă pe Fabricius că la Palat discuţiile sunt destul de avansate şi că Antonescu va primi încredinţarea deplinelor puteri. Întrebat de Valer Pop dacă Germania doreşte sau nu, abdicarea regelui, Fabricius a răspuns: „Ca şi în trecut, guvernul Reichului se abţine de la orice imixtiune în problemele interne ale României. Pentru noi nu este nici o deosebire dacă regele domneşte sau abdică, sau dacă este dat la o parte. Aceasta nu ne priveşte”.

 La 5 septembrie, ora 4, regele Carol a semnat decretul prin care investea pe generalul Antonescu cu depline puteri pentru conducerea statului, stabilea prerogativele regale şi ale preşedintelui Consiliului de Miniştri. Constituţia era suspendată, iar corpurile legiuitoare dizolvate. În cursul aceleaşi zile Antonescu a continuat consultările cu liderii partidelor politice şi ai Gărzii de Fier. Dinu Brătianu a respins cererea lui Antonescu, motivând că nu-i acordă nici un sprijin „atâta timp cât regele Carol va rămâne în legătură cu d-sa”. Iuliu Maniu se  situa şi el pe aceeaşi poziţie: ”Având viziunea clară că regele Carol al II-lea nu mai are prestigiul şi autoritatea necesară pentru a continua să domnească, în perfectă înţelegere cu dl. C.I.C. Brătianu am declarat domnului general Ion Antonescu, care între timp fusese însărcinat să formeze guvernul şi care cunoştea de mai înainte vederile mele, că primul lucru pe care trebuie să-l facă este să propună regelui să abdice, declarându-i că nu-i voi da sprijin nici unui guvern ce s-ar forma sub domnia regelui Carol”.

Garda de Fier forteaza abdicarea lui Carol

Garda de Fier a trecut la noi demonstraţii pentru a-l determina pe Carol să abdice. Profitând de aceste tulburări şi lipsit de sprijinul oamenilor politici, Antonescu i-a solicitat lui Carol o nouă audienţă în care, după ce i-a prezentat întreaga situaţie, i-a cerut ferm să abdice. Cererea de abdicare a fost susţinută şi de Valer Pop, pe care Carol îl vedea în rolul de „comis voiajor al trădării”. Valer Pop i-a precizat lui Carol că cererea de abdicare este a tuturora a „străzii, a armatei şi a oamenilor politici. Ar fi condiţia ce au pus-o Maniu, Brătianu şi gardiştii pentru a colabora”.

Antonescu l-a trimis la Palat pe locotenent-colonelul Mircea Elefterescu cu o scrisoare prin care îi solicita din nou regelui abdicarea: „Toţi cer abdicarea Majestăţii Sale. În faţa acestei situaţii şi a agitaţiilor pe care eu nu pot să le trec prin valuri de sânge, pentru a arunca ţara într-un război civil şi a determina ocupaţia străină, mă simt dator să spun şi în scris Majestăţii Tale, glasul Ţării. Cine afirmă altfel, face o crimă”

Delegarea lui Mihai

Carol era indispus că o „ceată de rătăciţi” aflaţi sub „presiunea unei puteri atotputernice” se erija în vocea poporului, cerându-i abdicarea; aceeaşi „rătăciţi” pe care el îi adusese la guvernare pentru a câştiga bunăvoinţa Germaniei. Văzându-se izolat de toţi, se hotărăşte să abdice. Îşi lasă însă o portiţă. La recomandarea lui Urdăreanu el „deleagă” puterea succesorului gândindu-se, probabil, o apropiată revenire pe tron. Termenul „abdicare” este evitat.

„Începe pentru mine o lungă luptă sufletească şi de conştiinţă - notează Carol în Jurnal – care este datoria mea ? Cât timp Duduia stătea de vorbă cu Mihăiţă eu am stat singur, cu cel mai groaznic zbucium interior, cu o problemă de la care nu depinzi tu, dar tot poporul căruia i-ai jurat credinţă. Astăzi, condus de o ceată de rătăciţi, se ridică împotriva ta, astăzi presiunea unei puteri atotputernice conduce mâna acestor rătăciţi. Care este interesul suprem al patriei: dacă rămân, vrea să zică, vărsare de sânge, nelinişte şi peste aceasta, poate intervenţiune străină, duşmănoasă. Am dreptul de a pune ţara în această periculoasă situaţie, chiar dacă finalmente este scăparea ei ? iată întrebarea. Am rezolvat-o prin cedare şi nerăspunzând lui Antonescu care n-a avut curajul de a se înfăţişa în persoană, am scris o Proclamaţie prin care trec puterea lui Mihăiţă, cerând ţării să-i dea sprijinul pentru a trece acest hop. N-am făcut decât o delegaţie, fără a abdica în mod formal. Această formulă a fost indicată de Ernest, el, cu drept cuvânt, s-a opus la vorba abdicare (...). Iată-mă din nou pus pe drumuri, din nou pribeag pe drumuri străine”.

Carol cere garantarea averii

Dimineaţa la ora 6, generalul Antonescu l-a chemat pe Mihail Manoilescu la Preşedinţie pentru a stabili condiţiile abdicării. Manoilescu consemnează în Memorii: „Antonescu m-a primit cu cuvintele: „în sfârşit a abdicat”. Dar până la sfârşit a fost meschin, mi-a cerut bani. A trebuit să-i făgăduiesc 20 000 000 lei rentă în valută, a trebuit să-i garantez averea. Te rog fii bun dumneata şi fă două scrisori în sensul acesta”. I-am răspuns: „Domnule general, garantarea averii va constitui o decepţie şi un scandal. Lumea nu va admite ca miliardele care le-a adunat, cum le-a adunat, să fie astăzi sustrase ţării”. Generalul foarte încurcat, m-a rugat să găsesc o soluţie: îşi dăduse cuvântul”.

Pe 8 septembrie 1940 Carol al II-lea a părăsit ţara cu o garnitură de tren formată din „trei vagoane încărcate cu tot ceea ce putuseră să transporte”. Carol mai luase cu el „colecţia de timbre, tablouri şi un mare număr de bibelouri”.

Despre motivele abdicării, Iuliu Maniu sublinia: ”Este o eroare să se creadă că regele Carol a fost silit să abdice din cauza orientării sale spre Anglia şi Franţa, pe care n-a avut-o din cauza vreunei greşeli de o clipă. Cauza abdicării este concepţia sa generală de domnie personală, fără ideal, fără moralitate şi fără busolă sigură, în continuă oscilaţiune oportunistă, practicată prin manevre şi abilităţi care au săpat prăpastia între Coroană şi Ţară şi care au trebuit să ducă la falimentul şi distrugerea politicii sale. Regele Carol s-a dovedit incapabil de a conduce Ţara şi, mai ales, de a o reface după dezastrul în care a împins-o”.

Prof. Elena Ichim