Neagoe Basarab este unul dintre domnitorii care nu au un loc rezervat de studiu în programa şcolară. Poate că dacă nu ar fi fost Învăţăturile către fiul său Teodosie sau dacă în jurul construirii mănăstirii de la Curtea de Argeş nu s-ar fi născut legenda Meşterului Manole care să impună o emoţie populară, acest domn ar fi rămas alături de mulţi alţii ascuns în paginile îngălbenite ale cronicilor şi sub încrustările reci ale lespezii funerare din biserica pe care a ctitorit-o şi care îi păstrează amintirea. Pentru toţi „omişii” singura recunoştinţă se rezumă la buchetul de flori schimbat zilnic de măicuţele care îngrijesc ctitoriile şi care, într-un ritual asumat doar de sfera ecleziastică, simbolizează rezistenţa la uitare.
Secolul al XVI-lea, în Ţara Românească, începe cu domnia lui Radu cel Mare, unul din strănepoţii lui Mircea cel Bătrân, în timpul căruia este introdus tiparul de către călugărul sârb Macarie, şi se încheie cu tragica moarte a lui Mihai Viteazul, cel care reuşeşte să realizeze prima unire politică a românilor. De la cuvântul tipărit, la marea operă politică, acest secol este unul de efervescenţă culturală, mai ales sub influenţa ideilor umaniste şi renascentiste europene, permis şi printr-o politică externă ce promova un echilibru flexibil. Întotdeauna perioadele de pace sau de evitare a conflictelor îndelungate însemnau şi o refacere economică şi un calm social. Actul politic de la sfârşitul secolului a fost pregătit şi de unitatea culturală şi religioasă ce se manifesta pe ambii versanţi ai munţilor, într-o continuă circulaţie a ideilor şi a oamenilor.
Neagoe Basarab, mare boier din familia Craioveştilor care se va declara descendentul lui Basarab cel Tânăr (Ţepeluş) pentru a avea legitimitate la tron, domneşte doar 9 ani, între 1512-1521. A fost un apropiat al domnului Radu cel Mare şi a continuat linia politicii lui, atât în plan intern, cât şi extern. Măsurile luate în plan intern au asigurat o oarecare stabilitate în care s-a înregistrat un progres economic, spor demografic şi o creştere a veniturilor vistieriei ţării. Astfel, domnul are puterea financiară pentru a consolida sistemul de apărare a ţării, pentru a ridica noi edificii laice şi ecleziastice şi a promova o amplă activitate culturală.
Dintotdeauna, domnii Ţării Româneşti s-au considerat continuatori ai tradiţiilor imperiale bizantine. Atât în însemnele domneşti, cât şi în artă, cultură sau justiţie, ei vor păstra pregnant trăsăturile măreţului imperiu. Pe fresca de la Snagov se vede costumul domnesc din brocart roşu purtat de Neagoe Basarab, pe care este cusut cu aur vulturul bicefal bizantin. Soţia sa, Despina, se înrudea cu familia imperială bizantină a Cantacuzinilor. Politica şi spiritualitatea românească se manifestau viguros în ceea ce Nicolae Iorga exprima sintetic în formula „Bizanţ după Bizanţ”.
Prezenţa în Ţara Românească a fostului patriarh Nifon, care devine dascălul lui Neagoe, ca şi cei doi ani petrecuţi la Constantinopol cu puţin înainte de urcarea pe tron, i-au influenţat şi îmbogăţit cultura teologică, filosofică şi politică. A urcat pe tron când avea aproape 30 de ani şi trecuse prin marile dregătorii ca postelnic, mare postelnic şi mare comis. Cunoştea limbile latină, greacă şi slavonă. Firea sa, înclinată spre echilibru şi meditaţie, va da amprenta lucrării care-l va impune definitiv în cultura românească, capodopera literaturii, gândirii filosofice şi politice româneşti – Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Teodosie. Cei dintâi care evocă importanţa „Învăţăturilor...” sunt Nicolae Bălcescu, B.P.Hasdeu şi Nicolae Iorga.
Bogdan Petriceicu Haşdeu numea Învăţăturile... „falnic monument de literatură, politică, filosofie şi elocuenţă la străbunii noştri...”, iar pe domnitorul Neagoe Basarab îl numea un „Marc Aureliu al Ţării Româneşti, principe artist şi filosof”. Lucrarea este un veritabil tratat de guvernare, care cuprinde principii de politică internă şi externă şi de morală ortodoxă. Este scrisă în limba slavonă cu o expresivitate lirică, din care izvorăsc fie stări ca onestitatea, omenia, echilibrul emoţional, curajul, fie recomandări ca evitarea stărilor conflictuale, a exceselor şi a teribilismului cavaleresc. Se cunosc azi trei versiuni ale lucrării: versiunea slavonă, originală; versiunea greacă păstrată într-un manuscris la mănăstirea Dionisiu de la Athos; versiunea în limba română, după manuscrisul slavon păstrat acum la Sofia. Lucrarea este expresia experienţei acumulate de-a lungul vieţii şi a exercitării funcţiilor boiereşti, susţinută cu idei şi din alte izvoare pe care Neagoe le foloseşte pentru a crea un îndreptar atât pentru fiul său, cât şi pentru boieri.
Contemporan cu Suleyman Magnificul, Carol Quintul sau Francisc I, Neagoe Basarab, conducătorul unei ţări mici, este tot un monarh. El evidenţiază pe parcursul întregii lucrări sursa puterii domneşti care nu vine de la boieri, ci de la Dumnezeu. Domnul este unsul lui Dumnezeu, iar originea puterii monarhice este de natură divină - “Iubitul meu fiu, mai-nainte de toate se cade să cinsteşti şi să lauzi neîncetat pe Dumnezeu cel mare şi bun şi milostiv, şi ziditorul nostru cel înţelept, şi ziua şi noaptea şi în tot ceasul şi în tot locul. Şi se foarte cuvine să-L slăveşti şi să-L măreşti neîncetat, cu glas necurmat şi cu cântări nepărăsite, ca pe acelea ce ne-au făcut şi ne-au scos din întuneric la lumină şi din nefiinţă în fiinţă. O, cât este de multă mila ta, Doamne, şi gândul şi cugetul Tău, care ai spre noi oamenii !”
Despre curajul în faţa duşmanilor, Neagoe recomanda fiului său: „Iar tu, cu trupul tău şi cu oamenii tăi, să porneşti drept, faţă la faţă, fără nici o teamă împotriva duşmanilor tăi, oricât de mulţi ar fi. Şi să nu te temi de fel de dânşii, chiar dacă sunt mulţi, pentru că oşteanul viteaz nu se înspăimântă de mulţimea oamenilor, precum un singur leu risipeşte o mulţime de cerbi...”
Iar despre cum să conducă, îi cere să fie drept şi nepărtinitor faţă de toţi supuşii, să manifeste compasiune, blândeţe, curăţenie sufletească: “Drept aceea, iubitul meu fiu, să fii milostiv tuturor oamenilor şi tuturor gloatelor, care ţi le va da Dumnezeu pe mâna ta, pentru care însuşi Domnul Dumnezeul nostru şi Mântuitorul Iisus Hristos şi-au vărsat sfântul sânge al Său. Şi să nu omori pe nimeni fără judecată dreaptă şi fără spovedanie, ca să nu fii şi tu înjunghiat fără milă ca noatenii şi ca mieii; că sângele omului nu este ca sângele vitelor sau ca al altor fiare sau ca al păsărilor, ci este într-un alt chip, sânge ales şi curăţit cu sfântul sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, care l-a vărsat pe cruce în cetatea Ierusalimului, în zilele lui Pillat de la Pont. Ca nu cumva pentru pripa, să moară ţie cu trupul, iar lui Dumnezeu cu sufletul. Că şi noi înşine care suntem, măcar domni, măcar bogaţi, măcar săraci, toţi greşim lui Dumnezeu şi suntem vinovaţi şi vom sta toţi împreună la înfricoşata judecată a lui Hristos. Că însuşi Hristos pentru sufletele noastre de bună voie aşa s-au dat spre moarte, ca pe noi pe toţi să ne facă fiii lui Dumnezeu”.
Prof. Elena Ichim
