Alexandru I, din dinastia Muşatinilor, numit mai târziu de cronicari “cel Bun”, fiul lui Roman I şi al Anastasiei, a fost domnul Moldovei  între anii 1400-1432. Reprezintă acel profil de domnitor înzestrat cu capacităţi exemplare pentru rolul pe care şi l-a asumat şi poziţia pe care destinul i-a hărăzit-o. Poate şi de asta este lăsat azi să se odihnească în colbul cronicilor, pilda lui părând desuetă şi incompatibilă cu un anumit profil de conducător. Manualele de istorie aproape că nu-l mai evocă şi există o pasivitate condamnabilă faţă de reducerea istoriei naţionale la nivelul unor clipuri istorice.

32 de ani de domnie pe tronul Moldovei - prea mulţi pentru vitregia acelor vremi de necontenite războaie, năvăliri şi trădări; prea puţini pentru tânărul stat moldovean căruia Alexandru cel Bun i-a conferit, prin măsurile luate, putere şi prestigiu internaţional.

Alexandru a ocupat tronul cu sprijinul domnului Ţării Româneşti, Mircea cel Bătrân. Cele două dinastii, Muşatinii şi Basarabii, erau înrudite, iar bunele relaţii dintre ei au permis dezvoltarea nestingherită a celor două state şi poate au descurajat, pentru o vreme, tendinţele de cucerire manifestate de marile puteri vecine.

Pentru ca statul să fie puternic şi să-şi poată permite o atitudine diplomatică demnă de puternicele regate europene, trebuia asigurată dezvoltarea internă. Alexandru a consolidat instituţiile create, a înfiinţat altele noi, a acordat privilegii negustorilor polonezi şi lituanieni şi le-a confirmat pe cele ale negustorilor transilvăneni. Cele două cetăţi-porturi, Cetatea Albă şi Chilia, au fost puncte terminus ale comerţului de tranzit ce lega părţile central-europene de cele răsăritene şi le deschidea calea spre porturile maritime şi fluviale. Controlul lor a asigurat venituri mari vistieriei statului.

Deşi a trebuit să ducă o politică de echilibru între două state catolice puternice, ambele cu pretenţii de suzeranitate asupra Moldovei, iar două dintre cele patru soţii au fost catolice, Alexandru a păstrat credinţa ortodoxă. El a cerut Patriarhului Constantinopolului ridicarea anatemei aruncată în urma conflictului cu Petru Muşat şi confirmarea aceluiaşi mitropolit, Iosif. Mitropolia Sucevei a fost recunoscută şi ierarhia ecleziastică a intrat pe un făgaş de linişte şi normalitate. Au fost înfiinţate episcopiile Rădăuţi şi Roman, ctitorite mănăstirile Bistriţa şi Moldoviţa, înzestrate cu danii mănăstirile Neamţului şi Probota, dar şi alte mănăstiri mai mici. A manifestat o atitudine religioasă tolerantă faţă de catolici, armeni şi husiţi acordându-le dreptul de practicare a credinţei. Moldova era singura ţară din Europa care îi recunoscuse pe husiţii prigoniţi din statele catolice. Această măsură era şi în spiritul tolerant al domnitorului, dar şi o manifestare de independenţă faţă de regii Poloniei şi Ungariei.

Aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou, de la Cetatea Albă din Crimeea la Suceava, a completat grija pe care acest domn a avut-o pentru supuşii săi şi apărarea credinţei lor. Din porunca sa, noul stareţ al mănăstirii Neamţului, Grigore Ţamblac (viitorul mitropolit al Kievului), scrie prima operă originală a literaturii române – „Mucenicia sfântului şi slăvitului mucenic Ioan cel Nou, care a fost martirizat la Cetatea Albă”. În 1424 apare “Omiliile lui Grigorie de Nazians”, cel mai vechi manuscris slavon provenit din Moldova. Manuscrisul atestă începutul activităţii celebrului miniaturist, caligraf, sbornic şi copist Gavriil de la Neamţu, fiul lui Uric. Din porunca lui Alexandru, Gavriil copiază şi un “Tetraevangheliar” cu ilustrate, primul de acest fel care s-a păstrat la noi, şi care azi se află în Biblioteca Bodleiana, din Oxford.

Alexandru a asigurat pacea la hotarele statului şi respectând tradiţia întemeiată de predecesorii săi a depus, conform obiceiului vremii, jurământ de vasalitate regelui Poloniei, Vladislav II Iagello; el îşi asigura astfel sprijin în faţa unui potenţial atac din partea regelui Ungariei, Sigismund de Luxemburg. Şi-a respectat toate angajamentele ce i-au revenit prin contractul suzerano-vasalic, iar corectitudinea în planul relaţiilor externe, ca şi divergenţele ungaro-polone, au ferit Moldova de împărţiri arbitrare, aşa cum erau ele stipulate într-o clauză secretă a tratatului polono-ungar de la Lublau, din 1412. Ea prevedea ca regii Ungariei şi Poloniei să-şi împartă frăţeşte Moldova în caz că Alexandru va refuza participarea la lupta antiotomană, fiecărei părţi revenindu-i şi câte o cetate-port, Chilia, respectiv, Cetatea Albă.

Conform angajamentelor contractuale,  ostaşii moldoveni au fost trimişi să lupte alături de armatele polono-lituaniene în confruntările cu cavalerii teutoni, în celebrele lupte de la Grünwald, din 1410, şi Marienburg, în 1422. In urma bătăliei de la Grünwald cavalerii teutoni au suferit o înfrângere zdrobitoare care a marcat şi declinul lor militar, iar la Marienburg cei 400 de moldoveni (un număr important având în vedere dimensiunea oştilor române care se situa între 30.000-40.000 de oameni), i-au uimit pe cronicari cu eroismul lor, aceştia asigurându-le nemurirea prin evocarea faptelor.

Încrederea lui Alexandru în regele Iagello a fost zdruncinată de prevederea secretă din tratatul de la Lublau. Spre sfârşitul domniei, împrejurările au reaşezat raporturile externe , iar primejdia ungară nu mai era atât de mare. Regele Poloniei mai datora vistieriei Moldovei „1000 de ruble de argint curat” încă de pe vremea lui Petru I Muşat, când acesta îi acordase un împrumut de 4000 ruble de argint care trebuia plătit în 3 ani. În caz de neplată era lăsată ca gaj Pocuţia. În fapt, suma împrumutată a fost de 3000 ruble de argint (echivalentul a 538, 380 kg argint fin).

Alexandru i-a cerut suzeranului său plata datoriei restante, care a fost prevăzută în tratatul moldo-polon încheiat la Roman în 1411. Regele polon se obliga să restituie suma în termen de doi ani, oferind ca zălog oraşele “Snyatin, Kolomeea şi întreaga Pocuţie”, până la achitarea datoriei. De altfel, Pocuţia, un teritoriu românesc locuit încă din antichitate de triburile geto-dace, şi care cunoscuse diferite stăpâniri, trecea când de o parte când de alta, în funcţie de slăbiciunea statului respectiv. Polonezii nu au restituit niciodată suma Moldovei, în schimb românii au pierdut Pocuţia.
 
Moartea lui Mircea cel Bătrân în Ţara Românească, în 1418, a slăbit hotarul sudic şi în 1420, deşi lipsit de ajutorul aliaţilor săi, Alexandru a trebuit să respingă singur primul atac otoman asupra Moldovei, la Cetatea Albă.

Domnia lui Alexandru cel Bun a marcat punctul culminant de dezvoltare economică şi teritorială a Moldovei, de la întemeierea ei. Hotarele statului se întindeau de la Ceremuş la Nistru şi de la Milcov la Hotin. După moartea sa, survenită la 1 ianuarie 1432, a urmat o perioadă de lupte interne între urmaşii săi, iar statul a devenit vulnerabil în faţa duşmanilor externi. Moldova îşi va recăpăta strălucirea şi vigoarea politică de-abia peste 25 de ani, când pe tronul ei se va aşeza  Ştefan cel Mare, nepotul lui Alexandru.
                                                                                     

Prof.  Elena Ichim