A domnit puţin, dar faptele sale atât de mari l-au impus pentru totdeauna în istorie. Mai degrabă temut, apreciat şi respectat decât iubit, a consolidat, în doar şase ani, o domnie autoritară care a asigurat cadrul de refacere economică şi comercială, stabilitate internă şi o oarecare linişte cu otomanii. Postum, românii i-au zis simplu – Ţepeş, cronicarii turci – Kazâklî bey (Prinţul Ţepeş). El se semna în unele acte ale vremii cu numele Drăculea, fiul Dracului.
Decembrie 1431- în cetatea Sighişoarei, în urmă cu 583 de ani, se năştea Vlad, cel de-al doilea fiu al lui Vlad Dracul, poreclit aşa de la dragonul din aur încolăcit pe colanul ce-i înconjura gâtul, în calitate de membru al Ordinului Dragonului. Acesta era un ordin cavaleresc apusean, înfiinţat de regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, cu scopul de a apăra credinţa creştină în faţa expansiunii islamice.
Vlad Drăculea are o dublă descendenţă dinastică: prin tatăl său era nepotul lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti, iar prin mama sa, era nepotul lui Alexandru cel Bun, domnul Moldovei. Ca orice fiu de domn, încă de mic a primit instrucţia necesară, constând în principal din cunoaşterea limbilor străine, eticheta de la curtea domnească, culisele diplomaţiei şi mânuirea armelor. Când tatăl său a ajuns domn, împreună cu fratele său mai mic, Radu, au fost trimişi ostatici la Poarta otomană, prin acest act sultanul asigurându-se de fidelitatea tatălui. Pentru copilul Vlad, aflat în jurul vârstei de 12 ani, experienţa otomană a fost una traumatizantă: despărţirea de familie, zvonurile care veneau din ţară, decapitarea tatălui său din ordinul lui Iancu de Hunedoara pentru că părăsise alianţa antiotomană, moartea fratelui său mai mare, Mircea, torturat şi îngropat de viu de către boierii trădători din Târgovişte, şi nu în ultimul rând, agresarea sexuală a fratelui său, Radu, de către sultan. Pe de altă parte, atent la ce se întâmplă în jurul său, pe lângă setea de răzbunare adăugată la temperamentul său vulcanic, captivitatea la turci îl va ajuta să cunoască mai bine moravurile acestora, religia, tactica de luptă, protocolul şi, nu în ultimul rând, limba.
Sistemul electiv-ereditar de ocupare a tronului în cele două ţări româneşti permitea ascensiunea la domnie şi a fiilor legitimi şi a celor nelegitimi, şi crearea a două facţiuni boiereşti destul de puternice cât să-şi susţină propriul pretendent. Prin urmare, domniile tânărului voievod vor fi marcate şi de luptele cu ramura Dăneştilor, ceea ce va împiedica menţinerea lui pe tron într-o domnie lungă şi strălucitoare, pe măsura celei duse de vărul său primar, Ştefan, în Moldova.
Singura descriere contemporană a înfăţişării sale o lasă Niccolo Modrussa, legat papal la curtea regelui Ungariei, Matia Corvin, unde Vlad era ţinut în captivitate:
„Nu era foarte înalt, mai curând îndesat şi puternic, cu o înfăţişare rece şi grozavă, un nas acvilin, nări umflate, o faţă subţire şi roşcată, pe care gene foarte lungi conturau ochii verzi, larg deschişi, sprâncenele stufoase şi negre îi făceau să pară ameninţători. Faţa îi era rasă doar cu o mustaţă.Tâmplele proeminente sporeau volumul capului. Avea un gât ca de taur, pe care îi curgeau buclele negre ondulate, până pe umerii largi.”
Prima încercare de ocupare a tronului a avut loc în 1448, cu ajutor otoman, în timp ce Vladislav al II-lea se afla în campania militară din sudul Dunării, alături de Iancu de Hunedoara, voievodul Transilvaniei. Înlăturat de pe tron, cel mai probabil alege calea exilului în Moldova, la curtea unchiului său Bogdan al II-lea, tatăl lui Ştefan. Şi aici, în spiritul timpului, vieţile domnilor sunt curmate brusc şi violent. Bogdan este decapitat la Reuseni prin intrigile pretendentului la tron, Petru Aron, prin urmare, pentru a scăpa cu viaţă, cei doi adolescenţi, Vlad şi Ştefan, se refugiază în Transilvania, unde cer protecţia lui Iancu de Hunedoara. Stau, nu pentru mult timp, în jurul lui. În 1456, se pare că având ajutorul acestuia, Vlad ocupă tronul Ţării Româneşti. Avea 25 de ani. Se ivesc împrejurări prielnice pentru a-i întoarce sprijinul rudei sale, Ştefan, pe care îl ajută în 1457 să ocupe tronul Moldovei. Ambii veri sunt domni peste ţările lor şi înscriu pagini de un eroism legendar în istoria românilor.
Lui Vlad al III-lea, poreclit ulterior Ţepeş datorită pedepsei preferate aplicată celor care-i nesocoteau ordinele sau încălcau bunele moravuri, contemporanii i-au creionat două portrete: unul mai aproape de realitate, care surprinde faptele bune ale domnitorului, redate în Povestirile slavone sau cronicile contemporane turceşti, italiene, bizantine; al doilea, deloc măgulitor, pus în circulaţie de adversarii săi, negustorii saşi din Sibiu şi Braşov, în povestirile germane. Aceştia erau afectaţi de măsurile de protecţie economică impuse de Vlad şi de desele represalii în ţinuturile de graniţă ca răspuns pentru susţinerea unor pretendenţi la domnie, favorabili intereselor lor, cum erau Dan sau Vlad Călugărul, fratele vitreg al lui Ţepeş. Portretul negativ este pus în circulaţie europeană cu ajutorul tiparului, proaspătă invenţie care va duce la raspândirea cărţii. Textele sunt însoţite şi de gravuri care-l reprezintă pe Ţepeş ospătându-se printre cadavre, fiind astfel expus Occidentului catolic ca un creştin crud, fără Dumnezeu, „însetat de sânge”, deşi Occidentul practica şi el torturi suficient de îngrozitoare. Omul care i-a băgat în sperieţi pe saşi, pe turci, şi pe toţi cei fărădelege va ajunge erou de roman, de filme horror, ascendenţă revendicată de puternica familie monarhică engleză, dar şi justiţiarul invocat de popor în vremuri de lehamite colectivă, care să cureţe clasa politică de aceleaşi metehne medievale: hoţie şi corupţie, lene şi cerşetorie, delăsare şi nepăsare, dispreţ şi aroganţă, minciună şi trădare.
Ajuns în scaunul domnesc, în 1456, în cea de-a doua domnie şi cea mai lungă, şi cunoscând psihologia marilor boierilor trădători prin drama familiei sale, i-a ţinut departe de el şi le-a interpus o formulă nouă care reunea tineri nobili şi boieri mici şi mijlocii, devotaţi domnului şi Ţării. Sfatul domnesc a asigurat înfăptuirea, în siguranţă, a planurilor politice şi economice; garda personală i-a susţinut măsurile în forţă, toţi fiind tineri şi animaţi de acelaşi curaj nebunesc ce sfida uneori imposibilul:
„ şi-a făcut o gardă personală nedespărţită de el; după aceea, chemând câte unul dintre boierii înrăiţi despre care putea crede că ar fi în stare să ia parte la trădare pentru schimbarea domnilor, îi sluţea şi îi trăgea în ţeapă...şi, înconjurându-se cu un număr de ostaşi şi halebardieri aleşi şi devotaţi, acestora le dăruia banii şi averea şi cealaltă bunăstare şi situaţie celor ucişi, încât, peste puţin timp s-a ajuns la o schimbare radicală şi omul acesta a prefăcut cu totul organizarea Valahiei”. (Laonic Chalcocondil)
Pentru întărirea autorităţii domneşti, Ţepeş alege cea mai lentă, cea mai dureroasă şi cea mai umilitoare dintre pedepse: tragerea în ţeapă. Pe de altă parte, impactul vizual descuraja orice încercare de abatere de la normalitate şi orice tendinţă de încălcare a poruncilor domneşti. Ţepeş a fost cel mai bun strateg al războiului psihologic. L-a folosit cu intensitate pentru a asigura Ţării liniştea internă şi prestigiul în exterior. În scrisoarea trimisă braşovenilor la 10 septembrie 1456, el le transmitea hotărârea de a se comporta ca un domn autoritar care va respinge orice încercare de compromis politic:
„Şi să vă gândiţi că atunci când un domn e puternic şi tare, atunci poate face pacea cum vrea, dar când e fără putere, unul mai tare va veni asupra lui şi va face cu el ce va voi”.
Ascensiunea micii boierimi nemulţumea, desigur, pe marii boieri, experţi în trădări. Pentru a le înfrânge opoziţia şi a le dejuca orice plan de înlăturare a sa, Ţepeş le-a aplicat pedeapsa capitală, ca de obicei, în timpul unui ospăţ, când erau toţi strânşi la un loc, şi când, sub căldura vinului, vorbele curgeau nestingherite, iar aroganţa făcea să scape frânturi din gândurile ascunse trecute sau viitoare. Înspăimântaţi de măsurile dure luate de tânărul domn, care le lua astfel din mână controlul asupra puterii domneşti, ei puteau oricând să destabilizeze poziţia fragil întărită.
„Cronicile timpului vorbesc că într-o zi, domnul a adunat la un ospăţ la Târgovişte, capitala ţării, mai mulţi boieri în care nu avea încredere din cauza trădărilor săvârşite de ei în domniile anterioare. În timpul mesei, Ţepeş i-a întrebat câţi domni au apucat să cunoască în scaunul Valahiei. Ei au răspuns că nici unul nu era atât de tânăr încât să fi cunoscut numai şapte. Întrebându-i apoi din ce pricină schimbările de domni fuseseră atât de dese şi neprimind nici un raspuns, le-a arătat tot el cauza spunându-le adevărul: Vina o poartă ruşinoasele voastre dezbinări!” Şi pentru a-i opri de la posibilitatea unor viitoare uneltiri, i-a tras pe toţi în ţeapă.”
Întărirea domniei presupunea şi înlăturarea boierilor care îl trădaseră pe tatăl şi fratele său şi fuseseră părtaşi la crimă. Pedepsirea trădătorilor trebuia să impresioneze. Totodată, ea trebuia să fie una exemplară pentru a împiedica pe viitor orice uneltire împotriva domnului. Prin umilirea boierilor, luaţi din biserică de la slujba de Paşte împreună cu familiile lor, duşi pe jos de la Târgovişte la Cheile Argeşului, şi impunerea la muncă forţată în schimbul vieţii, se înalţă Cetatea Poienari, o adevărată fortăreaţă aşezată pe crestele semeţe ale muntelui, într-un peisaj care fascinează şi astăzi, un cuib de vulturi într-un loc încântător pentru ca alte legende să se nască şi să definească personalitatea puternică a lui Ţepeş. Mulţi boieri au murit, fie din cauza drumului, fie, mai ales , a efortului:
„ Una dintre legendele despre Cetatea Poienari, transmisă din tată în fiu, din veacul al XV-lea şi până astăzi, spune că boierii din Târgovişte, speriaţi de asprimea domnitorului Vlad Ţepeş care trăgea în ţeapă tâlharii, leneşii şi trădătorii, s-au adunat în taină şi au pus la cale pieirea domnitorului, uneltind să-l prindă viu în cursă şi să-l ducă peşcheş sultanului. Ţepeş însă, aflându-le la timp uneltirea, întoarse cursa pregătită lui împotriva boierilor. Astfel, în ziua de Paşte, se pomenesc boierii cu oamenii lui Ţepeş Vodă că umplu biserica şi-i ridică, nitam-nisam, pe toţi - mic şi mare, tânăr şi bătrân, bărbaţi ori femei – şi-i aduce pe jos până la curtea de Argeş şi de aici până mai sus, la o strâmtoare îngustă, numită de popor Cheile Argeşului. După ce-şi desfată ochii pe priveliştile măreţe ale munţilor, Vodă ridică buzduganul spre înălţimile ameţitoare ale Cheilor, către cel mai înalt colţ de stâncă, pe care se mai puteau zări încă nişte ziduri ruinate, şi, cu glas de tunet, porunci: <Boieri şi coconi, jupânese şi jupâniţe, voi care mi-aţi urzit moartea în iatacurile voastre priviţi cuibul acela de vulturi, colo sus, să răsară până-n duminica Tomii cel necredincios o cetate de zid, să stea soarele pe fruntea ei>. Şi, răsucind armăsarul, pieri ca o nălucă. S-au aşternut boierii pe lucru, fără preget, zi şi noapte, că ştiau ei că Vodă nu glumeşte, şi, decât în vârful unei ţepe, tot mai bine viu. Mulţi au alunecat pe povârnişuri şi s-au scufundat în adâncuri de prăpăstii, pradă vulturilor şi fiarelor. Dar, cu chiu, cu vai, cetatea cea nouă apăru în dimineaţa duminicii lui Toma, mândră şi strălucitoare. Pe cei rămaşi i-a iertat, socotind că s-au pocăit de rele şi s-au cuminţit.”
Cea mai cunoscută poveste e a cănii de aur, pusă de Ţepeş pentru a verifica întronarea cinstei în ţară, respectul faţă de porunci şi teama faţă de pedepse:
”Atât de temut era Ţepeş în ţara sa, căci nu suferea să se facă nimănui nici un rău, fie hoţie, siluire sau nedreptate, încât cine făcea de acestea nu rămânea cu nici un preţ între cei vii, orice ar fi fost: popă, boier sau om de rând. Şi oricât de bogat ar fi fost cineva, nu putea să scape de moarte”. (Povestire despre Dracula Voievod)
“Într-un loc oarecare era un izvor cu apă rece şi dulce şi mulţi din multe părţi veneau la acel izvor de beau apă dintr-însul. Dracula făcu o cupă de aur, mare şi frumoasă, şi o puse lângă izvorul acela, şi toţi câţi beau din acea cupă de aur o puneau îndărăt la locul ei, de frică nimenea n-a îndrăznit să puie mâna pe ea, câtă vreme a trăit el”. (Povestire despre Dracula Voievod)
O altă poveste surprinde atitudinea lui Ţepeş faţă de cei care nu contribuiau la efortul de ridicare economică a ţării: leneşii, cerşetori şi vagabonzii. Într-o zi i-a invitat la curtea domnească de la Târgovişte, la un ospăţ, unde au mâncat şi băut pe îndestulate. Apoi i-a întrebat:
“<Ce vă mai trebuie ?> Ei au răspuns cu toţii: <Ştie Domnul Dumnezeu să dea şi Măria Ta cum te va înţelepţi Dumnezeu!>El zise către ei: <Vreţi să vă fac fără griji şi să nu duceţi lipsă de nimic în acestă lume ?> Iar ei aşteptau de la el; toţi au ars acolo.”( Povestire despre Dracula Voievod)
Pentru a-i umili pe solii otomani care îl tratau cu superioritate şi veneau cu pretenţii de supunere a ţării, Ţepeş a invocat respectarea protocolului curţii domneşti şi a dat ordin să li se prindă turbanele de cap într-un cui mic. Gestul său îmbraca astfel şi aspectul unei sfidări la adresa măreţului sultan Mehmed al II-lea, cuceritorul Constantinopolului, în suita căruia fusese pe când era ţinut ostatic la Poartă, şi al unui mesaj privind întronarea respectului faţă de el şi de ţara pe care o conducea:
“ Odată au venit la el nişte soli de la împăratul turcesc. Şi când au intrat la el şi s-au închinat după obiceiul lor nu şi-au scos fesurile din cap. Atunci el i-a întrebat: <De ce aţi făcut aşa ?> Şi a poruncit să le bată fesurile în capete cu câte un cui mic de fier. Şi le-a dat drumul zicându-le: <Ducându-vă, spuneţi stăpânului vostru: el e învăţat să rabde din partea voastră o astfel de ruşine, dar noi nu suntem învăţaţi. Să nu trimită obiceiul său la alţi stăpânitori, care nu vor să-l aibă, ci să-l ţină la el.>”( Povestire despre Dracula Voievod)
După ce şi-a întărit poziţia în interior, a refuzat plata tributului şi a declanşat lupta antiotomană prin incursiunea fulgerătoare pe malul drept al Dunării, incendiind garnizoanele otomane de la Dunărea de Jos până la Zimnicea şi trăgând în ţeapă mulţi turci. Într-o scrisoare trimisă aliatului său, Matia Corvin, regele Ungariei, arăta că au fost ucişi 23.809 oameni, ale căror capete au fost tăiate şi aşezate în formă de piramidă pentru a-i înspăimânta pe turci, „afară de 884 care au fost arşi în casele lor şi ale căror capete nu au putut fi înfăţişate”. Faima domnitorului depăşise cu mult hotarele ţării şi era aşteptat ca un eliberator.
Sultanul
„...porni cu război asupra lui Dracula, luând cu sine multă putere. Acesta – adică Dracula- îşi aduna toată oştirea ce avea cu dânsul şi-i lovi peste noapte şi măcelări o mulţime de turci, dar cu puţinii săi ostaşi nu putu să ţină piept mulţimilor turceşti şi, retrăgându-se din luptă, începu să se uite la ai săi, care ce fel de rane avea. La cine vedea rana în faţă, pe acela îl cinstea şi-l dăruia şi-l făcea boier, iar cine era în spate, poruncea să-l puie în ţeapă ca pe un fugar ticălos. Iar când se porni din nou deasupra turcului, zise oştirii sale:< Cine se gândeşte la moarte, acela să nu meargă cu mine să rămână aici!>” (Povestire despre Dracula Voievod)
Raportul de 4/1 era favorabil otomanilor, prin urmare Vlad a evitat întotdeauna o luptă deschisă. Tactica “pământului pârjolit”, atacurile de hărţuire, plasarea de iscoade false slăbeau din forţa şi moralul oastei duşmane. Atacul de noapte dat asupra taberei sultanului în 16-17 iunie 1462 a bulversat lumea otomană. Ţepeş îl pregătise cu minuţiozitate şi inspectase anterior, îmbrăcat în turc, tabăra otomană. Uciderea sultanului presupunea debandada armatei şi retragerea ei, iar luptele interne pentru tron slăbeau pentru o perioadă presiunea otomană asupra ţărilor vasale. Mehmed însă a avut noroc, dintr-o eroare, Ţepeş a ajuns în cortul unui paşă:
“Pornind de la straja întâia din noapte a năvălit în tabăra împăratului. Şi întâi s-a produs o spaimă mare în tabără, deoarece oamenii împăratului credeau că o armată străină nou venită i-a atacat; şi ei înspăimântaţi şi apucaţi de mare frică din cauza năvalei se şi socoteau daţi cu totul pierii, căci năvala se dădea la lumina făcliilor şi în sunete de corn, care îi indicau locul de năvălit”. (Laonic Chalcocondil)
“…s-a dat luptă mare şi muntenii au ucis cămilele, catârii şi animalele de povară. Şi luptând în rânduri strânse n-au avut nici o pierdere care să fie vrednică de însemnat”. (Laonic Chalcocondil)
După atac, Mehmed s-a îndreptat spre Târgovişte. Aici însă Vlad îi pregătise o altă surpriză. În apropierea capitalei ”împădurise” o fâşie lungă de 3 km şi lată de 1 km, cu vreo 20 000 de ţepi în care atârnau leşurile turcilor capturaţi anterior, unele încă ospăţ pentru păsări. În faţa sinistrului spectacol, Mehmed al II-lea
“cuprins de uimire spunea întruna că nu poate să ia ţara unui bărbat care face lucruri atât de mari şi ştie să domnească şi să se poarte cu supuşii săi într-un chip mai presus de firea omenească…Acest bărbat care săvârşeşte aceste isprăvi s-ar putea învrednici de mai mult. Şi ceilalţi turci, văzând mulţimea de oameni traşi în ţeapă, s-au înspăimântat foarte.” (Laonic Chalcocondil)
A fost pentru prima oară când turcii au plecat fără să mai pretindă tributul şi copii în robie, iar Mehmed nu a mai atacat Ţara Românească. El îl adusese însă pe fratele lui Vlad, Radu, pus domn de boierii favorabili păcii cu otomanii. Ţepeş se retrage în munţi pentru a obţine ajutor militar de la Matei Corvin. Acesta invocă o presupusă abandonare a luptei antiotomane, o trădare a sa, şi-l arestează. Locul ales este unul dificil, la hotarul dintre Ţara Românească şi Transilvania, pe drumul Braşov-Rucăr-Bran, acolo unde trăsurile se ridicau şi coborau cu funia şi unde se afla cetatea Piatra Craiului/Oratiile. Se pare că Ţepeş a fost despărţit de garda sa personală şi doar aşa a putut fi prins. A fost ţinut în captivitate de Matei Corvin la Buda şi apoi la Vişegrad, timp de 12 ani. A fost eliberat la solicitarea lui Ştefan cel Mare, care avea nevoie pe tronul Ţării Româneşti de un domn favorabil politicii antiotomane, pentru a asigura astfel flancul sudic al Moldovei şi a avea un aliat sigur.
A treia domnie, în 1476, a fost scurtă, de nici două luni. A doua înlăturare a gărzii personale din preajma sa, i-a fost fatală, putând fi astfel ucis de complotiştii lui Laiotă Basarab, pretendentul din ramura Dăneştilor.
“Sfârşitul lui a fost aşa. Trăia în Ţara Muntenescă şi au venit turcii asupra ţării lui şi au început să jefuiască. El s-a ciocnit cu dânşii şi turcii au fugit. Oastea lui Dracula a început să-i taie fără milă şi i-a gonit. Dracula de bucurie s-a suit pe un deal să vadă cum taie pe turci şi s-a depărtat de oaste. Apropiaţii lui luându-l drept turc, unul l-a lovit cu o suliţă. El văzând că este ucis de ai lui îndată a ucis cu sabia lui pe cinci dintre ucigaşii lui. Pe el l-au străpuns cu multe suliţe şi astfel a fost omorât”. (Povestire despre Dracula Voievod)
Ca orice duşman incomod, a fost decapitat şi capul dus la Istanbul. Asupra locului unde s-ar afla trupul său, înmormântat în mare grabă, s-a emis ipoteza mănăstirii Snagovului, tot mai mult abandonată ca urmare a lipsei indiciilor. Cercetătorul Constantin Rezachevici a propus o nouă ipoteză- mănăstirea Comana, ctitoria sa, care pare cea mai plauzibilă.
Prof. Elena Ichim
Bibliografie:
Stoicescu, Nicolae, Vlad Ţepeş, Editura Academiei Republicii Socialiste România, Bucureşti, 1976
Dogaru, Mircea, Dracula, Împăratul Răsăritului: Gândirea Politică şi Practica Militară în Epoca lui Vlad Ţepeş.Tradiţie şi Originalitate, Editura Globus, 1993.
Andreescu, Ştefan, Vlad Ţepeş (Dracula) între legendă şi adevăr istoric, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998
Ungheanu, Mihai, Răstălmăcirea lui Ţepeş, Editura Globus,Bucureşti,1992
Magazin istoric, anul III, nr.12, (33), decembrie 1969, p.43-45
Magazin istoric, anul XVIII, nr.10, (211), octombrie 1984,p.50-51
Magazin istoric, anul XXIII, nr.4, (265), aprilie 1989,p.20-21
Culegere de texte pentru istoria României, vol.I, Editura Didactică şi Pedagogică,Bucureşti,1977
p.66-67
http://www.manastirea comana.ro/unde_este_mormantul_lui_vlad
