În 19 mai 2017 Iranul își va alege cel de-al optulea președinte, iar în urma acestui proces vom afla dacă Republica Islamică Iran își va continua traseul moderat abordat de președintele în funcție Hassan Rouhani, sau se va întoarce la izolaționismul din perioada predecesorului său, Mahmoud Ahmadinejad.
Pentru publicul obișnuit cu democrațiile liberale, Iranul este uneori considerat un subiect exotic, greu de înțeles și chiar dificil de analizat. Menționarea cuvintelor Persia sau Persan induce în mintea unui occidental un răspuns automat pozitiv. Aceste concepte sunt simultan asociate cu un anumit tip de covoare, cu o rasă de pisici, sau în unele cercuri mai sofisticate, cu un meniu care include caviarul. Pe de altă parte însă, menționarea conceptelor Iran sau Iranian, răspunsul tinde a fi mai degrabă negativ, conceptele menționate fiind mai degrabă asociate cu amenințarea nucleară, extremismul sau Islamul radical. Ironia aici este dată de faptul că însuși iranienii au fost cei care au optat în 1934 pentru apelativul curent, opus termenului Persia, cel atât de folosit de occidentali. Această scurtă introducere este puțin în afara temei propuse, însă rolul ei este acela de a face cunoscut cititorului faptul că divergențele dintre Iran și Occident au rădăcini vechi, iar pe parcursul istoriei aceste divergențe au fost fie atenuate, fie alterate, în funcție de orientarea liderilor care au condus Iranul. De aceea alegerile care vor avea loc vineri, 19 mai a. c., sunt foarte importante, atât pe plan regional cât și pe plan internațional, deoarece ele își vor pune decisiv amprenta pe viitoarea abordare a politicii externe iraniene.
Revoluția Islamică din 1979 a adus o nouă formă de organizare a Iranului, prin adoptarea unui concept diferit de cel al dinastiei Pahlavi, și anume Velayat-e Faquih – doctrina care legitimează autoritatea absolută a Liderului Suprem. În aceste condiții, care sunt totuși atribuțiile președintelui iranian? Acesta – ales în mod direct de către poporul iranian, printr-un sistem de vot de factură europeană, aproape similar sistemului electoral francez, în două etape în cazul în care în primul tur de scrutin nici unul dintre candidați nu atinge pragul de 50% +1 – îndeplinește următoarele funcții formale: acreditează ambasadorii străini, selectează ambasadorii iranieni, semnează legi și tratate, și are un rol semnificativ în trasarea liniilor de politică externă ale Iranului. Această ultimă atribuție nu este însă total independentă, Ayatollahul având puterea, legitimată prin Constituție, de a interveni, chiar suprascrie, deciziile luate de președintele în exercițiu. În actualul sistem iranian nu există funcția de prim-ministru, aceasta fiind eliminată o dată cu revizuirea Constituției, în 1989.
Așadar, sistemul de guvernare iranian este unul teocratic hibrid, în care Liderul Suprem reprezintă cea mai înaltă autoritate politica, fiind ales de cei 88 de clerici și intelectuali islamici ai Adunării de Experți, în timp ce președintele și parlamentul sunt aleși prin vot popular. Nu este nici un sistem prezidențial în sensul american, deoarece președintele iranian răspunde în fața parlamentului, președintele iranian funcționând mai degrabă ca un prim-ministru decât un președinte executiv. Însă sistemul electoral prin care este ales președintele, îl deosebește pe acesta de prim-miniștrii tipici, aleși prin votul majorității legislative. Așadar, funcția de președinte al Iranului reprezintă o combinație între punctele slabe și câteva puncte forte ale celor două sisteme, prezidențial și parlamentar.
Deși niciunul dintre cei doi Ayatollahi ai Iranului, Khomeini până în 1989, și Khamenei succesorul acestuia, nu și-au folosit puterile statutare pentru a impune anumite politici sau decizii, discursurile acestora au reprezentat elemente-cheie pentru factorii de decizie. Sistemul este astfel construit încât să îi ofere Liderului Suprem posibilitatea unei negări plauzibile, în situațiile în care politica și rezultatele acesteia ar putea lua o turnură nefavorabilă, acest sistem protejând de fapt integritatea Ayatollahului, dar și a instituției reprezentată de acesta. Atât Khomeini cât și Khamenei au dat dovadă de un mare grad de voință în a accepta pierderea controlului sau a puterii arbitrare impuse de un astfel de sistem, în schimbul protecției pe care acesta le-a acordat-o. În aceste condiții, alegerile prezidențiale din 19 mai reprezintă un moment important nu doar pentru Republica Islamică Iran, cât și pentru comunitatea internațională, deoarece în funcție de orientarea moderată sau neo-consevatoare a viitorului președinte iranian, politica externă a Iranului fie va continua calea moderată propusă de actualul președinte Rouhani, fie va fi rescrisă de către un neo-conservator, după modelul fostului președinte Ahmadinejad. Oricare dintre cele două variante va avea un impact major atât asupra stabilității și securității regionale, dar și internaționale.
În perioada 11-15 aprilie 2017, rezervată înregistrării candidaților, 1,636 de persoane și-au exprimat dorința de a deveni viitorul președinte al Iranului, cu 686 mai mult decât în 2013. Cea mai spectaculoasă respingere a fost aceea a candidaturii fostului președinte Mahmoud Ahmadinejad, care deși a fost sfătuit în mod discret de către Ayatollahul Khamenei să nu candideze, și-a anunțat această intenție în data de 11 februarie a.c., luând prin surprindere observatorii implicați în acest proces. Cele mai importante candidaturi rămase în cursa prezidențială sunt cele ale președintelui în exercițiu, Hassan Rouhani, a vice-președintelui Eshaq Jahangiri, și cea a clericului conservator Ebrahim Raisi.
Hassan Rouhani, 68 de ani, este președintele în exercițiu al Iranului și un cleric moderat cu o lungă carieră politică. Rouhani s-a remarcat prin politicile reformiste precum și prin deschiderea arătată față de marile puteri, inclusiv față de Statele Unite, negociind în 2015 Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune – cunoscut ca Joint Comprehensive Plan of Action – care a pus capăt izolării globale a Iranului, prin relaxarea sancțiunilor economice, în schimbul unor restricții asupra activităților sale nucleare. În anul 2013, când Hassan Rouhani l-a învins pe conservatorul Mohammad Bagher Ghalibaf la o diferență de 45 de procente, noul președinte ales al Iranului a declarat că victoria sa este „o victorie a înțelepciunii, moderației, progresului, conștientizării, angajamentului și religiei asupra extremismului și comportamentului agresiv” (Hassan Rouhani, 2013). Această abordare i-a adus lui Rouhani critici extrem de agresive din partea conservatorilor, aceștia criticându-l pentru atitudinea lui aproape pasivă față de Statele Unite și pentru toleranța față de cultura occidentală. Împotriva numeroaselor critici, Hassan Rouhani este totuși considerat principalul favorit în această cursă prezidențială.
Tasnim-Eshaq Jahangiri, 60 de ani, prim vice-președintele Iranului, este un reformist a cărui candidatură este o mișcare politică strategică, scopul fiind acela de a-l ajuta pe Hassan Rouhani să contracareze criticile conservatorilor și de a apăra JCPOA, acord văzut de mulți iranieni ca fiind o moștenire extrem de valoroasă lăsată de Rouhani, chiar dacă creșterea economică promisă se lasă încă așteptată. Retragerea din cursă a lui Jahangiri nu va fi o surpriză aproape pentru nimeni, acesta urmând să îl susțină pe Rouhani în tentativa acestuia de a câștiga un al doilea mandat de președinte. „Guvernul nostru a pornit pe un drum bun – problema nucleară a fost rezolvată, am stabilizat economia, speranța s-a întors”, a declarat Jahangiri într-un interviu recent pentru AFP, exprimându-și totodată și încrederea că iranienii vor vota pentru ca actualul guvern să își poată continua activitatea.
Ebrahim Raisi, 56 de ani, este un cleric conservator care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale politice ca procuror, carieră începută la vârsta de 20 ani, doar la 2 ani după Revoluția Islamică. Este considerat preferatul Liderului Suprem al Iranului, Ayatollahul Khamenei, acesta numindu-l anul trecut custode al Astan Quds Razavi (o societate caritabilă islamică, responsabilă de întreținerea Altarului Imamului Reza Shrine, una dintre locațiile cele mai sfinte ale ramurii islamice șiite). Raisi este și membru al Adunării Experților, organul clerical care numește și supraveghează activitatea Liderului Suprem, fiind considerat un posibil succesor al Ayatollahului Khamenei. Ascensiunea lui Raisi în funcția de președinte al Iranului ar putea deturna traseul inițiat de Rouhani, aruncând din nou Iranul în izolarea din timpul președinției lui Mahmoud Ahmadinejad. Numele lui Ebrahim Raisi este legat de execuțiile masive ale disidenților iranieni, din timpul turbulențelor politice din 1988, când se estimează că aproximativ 4,500 de persoane au fost ucise.
Alături de cei trei candidați prezentați mai sus mai ies în evidență trei nume, dar ale căror șanse sunt minime. Primul dintre ele este cel al primarului Teheranului, Mohammad-Baghar Ghalibaf, 55 de ani, un conservator care și-a concentrat toată energia într-o campanie agresivă îndreptată împotriva lui Hassan Rouhani. Ghalibaf a fost deja învins de două ori în tentativele domniei sale de a deveni președinte al Iranului, ultima dată pierzând în 2013, chiar în fața actualului președinte Rouhani. Ghalibaf s-a și retras luni, 15 mai, din cursa prezidențială, sfătuindu-și simpatizanții să voteze pentru Ebrahim Raisi. Mostafa Agha Mirasalim, 69 de ani, este un alt hard-liner conservator, fost consilier al Ayatollahului Khameni, în perioada în care acesta era președinte al Iranului, între anii 1981 și 1989. Este de așteptat ca și Agha Mirasalim să se retragă din cursă, sau în eventualitatea unui tur de scrutin secund, să îl sprijine pe Ebrahim Raisi. Mostafa Hashemi-Taba, 70 de ani, este un apropiat al fostului președinte reformist Mohammad Khatami, și este un puternic susținător al acordului nuclear și al politicilor reformiste inițiate de președintele Rouhani. Este foarte probabil ca și Mostafa Hashemi-Taba să se retragă din cursă și să îl susțină pe actualul președinte.
Dintre cei șase candidați prezentați, împărțiți în mod egal între cele două gândiri – moderată și conservatoare, cele mai mari șanse le au actualul președinte Hassan Rouhani și conservatorul Ebrahim Raisi.
Vineri sunt așteptați la vot aproximativ 55 de milioane de cetățeni cu drept de vot, care își vor alege primul președinte din era post-acord nuclear. Alegătorii care vor vota vineri vor lua în calcul și aspectul economic atunci când vor decide cine îi va conduce pentru următorii patru ani. Economia iraniană a suferit profund în ultimii ani sub impactul sancțiunilor internaționale, dar semnarea JCPOA i-a adus o ușoară îmbunătățire. Un președinte conservator, intransigent, opozant al acordului, dispus chiar să renunțe la el, ar putea risca inversarea tuturor progreselor și perspectivelor economice dobândite în ultimii doi ani. Cu toate acestea, alegătorii iranieni percep și amenințarea externă la adresa acordului, iar declarațiile președintelui american privind JCPOA nu sunt tocmai încurajatoare, acesta declarând în timpul campaniei prezidențiale americane că va revizui și renegocia acordul în termeni mai favorabili monitorizării externe. Acest factor ar putea încuraja alegătorii iranieni să încline spre un candidat conservator, mai ferm față de liderii marilor puteri.
Iranul și politicile sale au fost o sursă de incertitudine globală și tensiuni economice începând din 1979. Relația sa contradictorie cu Israelul, tensiunile regionale între Iranul șiit și restul lumii arabe sunnite, anxietatea internațională provocată de ambițiile nucleare iraniene, au aruncat Iranul într-o sumbră perioadă de izolaționism, care și-a atins apogeul în timpul celor două mandate deținute de conservatorul Ahmadinejad. Ascensiunea lui Rouhani a însemnat o relaxare a atitudinii marilor puteri față de Iran, iar în 2015, politicile moderate ale actualului președinte au condus la ridicarea sancțiunilor și reintrarea Iranului în circuitul economic global. Ceea ce vor alege cetățenii iranieni vineri va însemna mai mult decât următorul președinte, va însemna de fapt modul în care Iranul va fi perceput de către comunitatea internațională, felul în care vor evolua relațiile regionale cu vecinii din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, și, mai mult, desemnarea viitorului președinte ar putea fi vitală pentru menținerea echilibrului, și așa destul de fragil, între cele două ramuri islamice, șiia și sunni.
Pentru publicul obișnuit cu democrațiile liberale, Iranul este uneori considerat un subiect exotic, greu de înțeles și chiar dificil de analizat. Menționarea cuvintelor Persia sau Persan induce în mintea unui occidental un răspuns automat pozitiv. Aceste concepte sunt simultan asociate cu un anumit tip de covoare, cu o rasă de pisici, sau în unele cercuri mai sofisticate, cu un meniu care include caviarul. Pe de altă parte însă, menționarea conceptelor Iran sau Iranian, răspunsul tinde a fi mai degrabă negativ, conceptele menționate fiind mai degrabă asociate cu amenințarea nucleară, extremismul sau Islamul radical. Ironia aici este dată de faptul că însuși iranienii au fost cei care au optat în 1934 pentru apelativul curent, opus termenului Persia, cel atât de folosit de occidentali. Această scurtă introducere este puțin în afara temei propuse, însă rolul ei este acela de a face cunoscut cititorului faptul că divergențele dintre Iran și Occident au rădăcini vechi, iar pe parcursul istoriei aceste divergențe au fost fie atenuate, fie alterate, în funcție de orientarea liderilor care au condus Iranul. De aceea alegerile care vor avea loc vineri, 19 mai a. c., sunt foarte importante, atât pe plan regional cât și pe plan internațional, deoarece ele își vor pune decisiv amprenta pe viitoarea abordare a politicii externe iraniene.
Revoluția Islamică din 1979 a adus o nouă formă de organizare a Iranului, prin adoptarea unui concept diferit de cel al dinastiei Pahlavi, și anume Velayat-e Faquih – doctrina care legitimează autoritatea absolută a Liderului Suprem. În aceste condiții, care sunt totuși atribuțiile președintelui iranian? Acesta – ales în mod direct de către poporul iranian, printr-un sistem de vot de factură europeană, aproape similar sistemului electoral francez, în două etape în cazul în care în primul tur de scrutin nici unul dintre candidați nu atinge pragul de 50% +1 – îndeplinește următoarele funcții formale: acreditează ambasadorii străini, selectează ambasadorii iranieni, semnează legi și tratate, și are un rol semnificativ în trasarea liniilor de politică externă ale Iranului. Această ultimă atribuție nu este însă total independentă, Ayatollahul având puterea, legitimată prin Constituție, de a interveni, chiar suprascrie, deciziile luate de președintele în exercițiu. În actualul sistem iranian nu există funcția de prim-ministru, aceasta fiind eliminată o dată cu revizuirea Constituției, în 1989.
Așadar, sistemul de guvernare iranian este unul teocratic hibrid, în care Liderul Suprem reprezintă cea mai înaltă autoritate politica, fiind ales de cei 88 de clerici și intelectuali islamici ai Adunării de Experți, în timp ce președintele și parlamentul sunt aleși prin vot popular. Nu este nici un sistem prezidențial în sensul american, deoarece președintele iranian răspunde în fața parlamentului, președintele iranian funcționând mai degrabă ca un prim-ministru decât un președinte executiv. Însă sistemul electoral prin care este ales președintele, îl deosebește pe acesta de prim-miniștrii tipici, aleși prin votul majorității legislative. Așadar, funcția de președinte al Iranului reprezintă o combinație între punctele slabe și câteva puncte forte ale celor două sisteme, prezidențial și parlamentar.
Deși niciunul dintre cei doi Ayatollahi ai Iranului, Khomeini până în 1989, și Khamenei succesorul acestuia, nu și-au folosit puterile statutare pentru a impune anumite politici sau decizii, discursurile acestora au reprezentat elemente-cheie pentru factorii de decizie. Sistemul este astfel construit încât să îi ofere Liderului Suprem posibilitatea unei negări plauzibile, în situațiile în care politica și rezultatele acesteia ar putea lua o turnură nefavorabilă, acest sistem protejând de fapt integritatea Ayatollahului, dar și a instituției reprezentată de acesta. Atât Khomeini cât și Khamenei au dat dovadă de un mare grad de voință în a accepta pierderea controlului sau a puterii arbitrare impuse de un astfel de sistem, în schimbul protecției pe care acesta le-a acordat-o. În aceste condiții, alegerile prezidențiale din 19 mai reprezintă un moment important nu doar pentru Republica Islamică Iran, cât și pentru comunitatea internațională, deoarece în funcție de orientarea moderată sau neo-consevatoare a viitorului președinte iranian, politica externă a Iranului fie va continua calea moderată propusă de actualul președinte Rouhani, fie va fi rescrisă de către un neo-conservator, după modelul fostului președinte Ahmadinejad. Oricare dintre cele două variante va avea un impact major atât asupra stabilității și securității regionale, dar și internaționale.
În perioada 11-15 aprilie 2017, rezervată înregistrării candidaților, 1,636 de persoane și-au exprimat dorința de a deveni viitorul președinte al Iranului, cu 686 mai mult decât în 2013. Cea mai spectaculoasă respingere a fost aceea a candidaturii fostului președinte Mahmoud Ahmadinejad, care deși a fost sfătuit în mod discret de către Ayatollahul Khamenei să nu candideze, și-a anunțat această intenție în data de 11 februarie a.c., luând prin surprindere observatorii implicați în acest proces. Cele mai importante candidaturi rămase în cursa prezidențială sunt cele ale președintelui în exercițiu, Hassan Rouhani, a vice-președintelui Eshaq Jahangiri, și cea a clericului conservator Ebrahim Raisi.
Hassan Rouhani, 68 de ani, este președintele în exercițiu al Iranului și un cleric moderat cu o lungă carieră politică. Rouhani s-a remarcat prin politicile reformiste precum și prin deschiderea arătată față de marile puteri, inclusiv față de Statele Unite, negociind în 2015 Planul Comun și Cuprinzător de Acțiune – cunoscut ca Joint Comprehensive Plan of Action – care a pus capăt izolării globale a Iranului, prin relaxarea sancțiunilor economice, în schimbul unor restricții asupra activităților sale nucleare. În anul 2013, când Hassan Rouhani l-a învins pe conservatorul Mohammad Bagher Ghalibaf la o diferență de 45 de procente, noul președinte ales al Iranului a declarat că victoria sa este „o victorie a înțelepciunii, moderației, progresului, conștientizării, angajamentului și religiei asupra extremismului și comportamentului agresiv” (Hassan Rouhani, 2013). Această abordare i-a adus lui Rouhani critici extrem de agresive din partea conservatorilor, aceștia criticându-l pentru atitudinea lui aproape pasivă față de Statele Unite și pentru toleranța față de cultura occidentală. Împotriva numeroaselor critici, Hassan Rouhani este totuși considerat principalul favorit în această cursă prezidențială.
Tasnim-Eshaq Jahangiri, 60 de ani, prim vice-președintele Iranului, este un reformist a cărui candidatură este o mișcare politică strategică, scopul fiind acela de a-l ajuta pe Hassan Rouhani să contracareze criticile conservatorilor și de a apăra JCPOA, acord văzut de mulți iranieni ca fiind o moștenire extrem de valoroasă lăsată de Rouhani, chiar dacă creșterea economică promisă se lasă încă așteptată. Retragerea din cursă a lui Jahangiri nu va fi o surpriză aproape pentru nimeni, acesta urmând să îl susțină pe Rouhani în tentativa acestuia de a câștiga un al doilea mandat de președinte. „Guvernul nostru a pornit pe un drum bun – problema nucleară a fost rezolvată, am stabilizat economia, speranța s-a întors”, a declarat Jahangiri într-un interviu recent pentru AFP, exprimându-și totodată și încrederea că iranienii vor vota pentru ca actualul guvern să își poată continua activitatea.
Ebrahim Raisi, 56 de ani, este un cleric conservator care și-a petrecut cea mai mare parte a carierei sale politice ca procuror, carieră începută la vârsta de 20 ani, doar la 2 ani după Revoluția Islamică. Este considerat preferatul Liderului Suprem al Iranului, Ayatollahul Khamenei, acesta numindu-l anul trecut custode al Astan Quds Razavi (o societate caritabilă islamică, responsabilă de întreținerea Altarului Imamului Reza Shrine, una dintre locațiile cele mai sfinte ale ramurii islamice șiite). Raisi este și membru al Adunării Experților, organul clerical care numește și supraveghează activitatea Liderului Suprem, fiind considerat un posibil succesor al Ayatollahului Khamenei. Ascensiunea lui Raisi în funcția de președinte al Iranului ar putea deturna traseul inițiat de Rouhani, aruncând din nou Iranul în izolarea din timpul președinției lui Mahmoud Ahmadinejad. Numele lui Ebrahim Raisi este legat de execuțiile masive ale disidenților iranieni, din timpul turbulențelor politice din 1988, când se estimează că aproximativ 4,500 de persoane au fost ucise.
Alături de cei trei candidați prezentați mai sus mai ies în evidență trei nume, dar ale căror șanse sunt minime. Primul dintre ele este cel al primarului Teheranului, Mohammad-Baghar Ghalibaf, 55 de ani, un conservator care și-a concentrat toată energia într-o campanie agresivă îndreptată împotriva lui Hassan Rouhani. Ghalibaf a fost deja învins de două ori în tentativele domniei sale de a deveni președinte al Iranului, ultima dată pierzând în 2013, chiar în fața actualului președinte Rouhani. Ghalibaf s-a și retras luni, 15 mai, din cursa prezidențială, sfătuindu-și simpatizanții să voteze pentru Ebrahim Raisi. Mostafa Agha Mirasalim, 69 de ani, este un alt hard-liner conservator, fost consilier al Ayatollahului Khameni, în perioada în care acesta era președinte al Iranului, între anii 1981 și 1989. Este de așteptat ca și Agha Mirasalim să se retragă din cursă, sau în eventualitatea unui tur de scrutin secund, să îl sprijine pe Ebrahim Raisi. Mostafa Hashemi-Taba, 70 de ani, este un apropiat al fostului președinte reformist Mohammad Khatami, și este un puternic susținător al acordului nuclear și al politicilor reformiste inițiate de președintele Rouhani. Este foarte probabil ca și Mostafa Hashemi-Taba să se retragă din cursă și să îl susțină pe actualul președinte.
Dintre cei șase candidați prezentați, împărțiți în mod egal între cele două gândiri – moderată și conservatoare, cele mai mari șanse le au actualul președinte Hassan Rouhani și conservatorul Ebrahim Raisi.
Vineri sunt așteptați la vot aproximativ 55 de milioane de cetățeni cu drept de vot, care își vor alege primul președinte din era post-acord nuclear. Alegătorii care vor vota vineri vor lua în calcul și aspectul economic atunci când vor decide cine îi va conduce pentru următorii patru ani. Economia iraniană a suferit profund în ultimii ani sub impactul sancțiunilor internaționale, dar semnarea JCPOA i-a adus o ușoară îmbunătățire. Un președinte conservator, intransigent, opozant al acordului, dispus chiar să renunțe la el, ar putea risca inversarea tuturor progreselor și perspectivelor economice dobândite în ultimii doi ani. Cu toate acestea, alegătorii iranieni percep și amenințarea externă la adresa acordului, iar declarațiile președintelui american privind JCPOA nu sunt tocmai încurajatoare, acesta declarând în timpul campaniei prezidențiale americane că va revizui și renegocia acordul în termeni mai favorabili monitorizării externe. Acest factor ar putea încuraja alegătorii iranieni să încline spre un candidat conservator, mai ferm față de liderii marilor puteri.
Iranul și politicile sale au fost o sursă de incertitudine globală și tensiuni economice începând din 1979. Relația sa contradictorie cu Israelul, tensiunile regionale între Iranul șiit și restul lumii arabe sunnite, anxietatea internațională provocată de ambițiile nucleare iraniene, au aruncat Iranul într-o sumbră perioadă de izolaționism, care și-a atins apogeul în timpul celor două mandate deținute de conservatorul Ahmadinejad. Ascensiunea lui Rouhani a însemnat o relaxare a atitudinii marilor puteri față de Iran, iar în 2015, politicile moderate ale actualului președinte au condus la ridicarea sancțiunilor și reintrarea Iranului în circuitul economic global. Ceea ce vor alege cetățenii iranieni vineri va însemna mai mult decât următorul președinte, va însemna de fapt modul în care Iranul va fi perceput de către comunitatea internațională, felul în care vor evolua relațiile regionale cu vecinii din Asia Centrală și Orientul Mijlociu, și, mai mult, desemnarea viitorului președinte ar putea fi vitală pentru menținerea echilibrului, și așa destul de fragil, între cele două ramuri islamice, șiia și sunni.
Ioana-Nelia Bercean
