În secolul al II-lea regatul Daciei se afla în perioada de maximă dezvoltare a civilizaţiei fierului. Era un stat relativ tânăr, de nici două secole, dacă îl comparăm cu Roma, fondată în anul 756 î.Hr. şi care înconjurase, ca un inel latinizat, bazinul Mării Mediterane, prin cucerirea şi romanizarea teritoriilor existente de-a lungul ţărmurilor ei. Dacii nu au fost intimidaţi de prezenţa romană din jurul lor. Pacea din anul 89 cerută de Decebal împăratului roman Domiţian, doar pentru a-şi cruţa armata, a demonstrat abilitatea şi curajul tânărului rege, iar avantajele politice şi materiale obţinute fără să se prezinte personal la negocierea ei l-au propulsat în poziţia de învingător, nu de învins. Era sfidarea pe care noul împărat al Romei, Traian, nu i-o ierta. Pentru a înlătura primejdia şi trufia daco-geţilor, Traian trebuia să secătuiască Dacia de bogăţiile care-i susţineau forţa politică, economică şi militară. Cu ele a ridicat la Roma cel mai minunat complex urbanistic şi arhitectural care a făcut din domnia sa una memorabilă. Ca semn al aprecierii vitejiei şi curajului şi-a ales ca mormânt Columna, o împletire în eternitate a două destine: dac şi roman.
Undeva, într-o peşteră din inima munţilor Carpaţi, în adâncul întunericului, strălucea comoara regilor Daciei. Legendele păstrate de locuitorii zonei vorbesc despre uriaşii care vegheau asupra a ceea ce se credea a fi cel mai bine păzit secret. Supradimensionarea străjerilor (fiinţe mitologice sau stânci) demonstrează că era vorba de o comoară impresionantă pentru acele vremi. Cu siguranţă, locul era atât de bine ales încât să nu poată fi descoperită, iar în caz de ameninţare să existe o cale tot atât de sigură ca să poată fi rapid transportată în cel mai tainic secret, spre o destinaţie sigură. Unde ar fi putut fi această peşteră ? Poate chiar în Muntele Sfânt, Kogaionon, acolo unde, afirma Strabon, se afla lăcaşul lui Zamolxe, „o peşteră, inaccesibilă altora” , “cu excepţia regelui şi a slujitorilor acestuia”. Sau se afla, probabil, în cetatea regală, la Sarmizegetusa Regia, fiind protejată de puternicul sistem de fortificaţii.
Cu siguranţă, zvonuri despre existenţa bogăţiilor aurifere circulau. Firişoarele de aur erau scoase din nisipurile râurilor Mureş, Jiu, Crişuri, prin spălare, folosindu-se strecurători din ceramică sau lemn, şi din minele subterane din Munţii Apuseni. In ceremonialurile religioase sau atunci când primeau soli, căpeteniile geto-dace îşi îmbrăcau costumele princiare tocmai pentru a impune prin poziţia pe care o deţineau şi a dovedi puterea formaţiunii pe care o conduceau. Coifurile lor, fie din aur, fie din argint placat cu aur, aveau redată o pereche de ochi deasupra formei naturale pentru a demonstra şi protecţia unor forţe supranaturale. Probabil că din secolul I î.Hr., odată cu constituirea primului stat dac, aurul a devenit monopol al regelui. Comoara s-a îmbogăţit continuu şi cu obiecte din import sau din prăzile de război.
Despre existenţa unui areal aurifer au aflat şi iscoadele romane, dar Decebal era “un duşman de temut pentru romani”. Numai aşa se poate explica de ce Traian “a purtat război mai mult cu chibzuială decât cu înfocare, biruindu-i pe daci după îndelungi şi grele strădanii” . Istoricul antic Dio Cassius ne povesteşte cum la sfârşitul luptei, după ce dacii au fost înfrânţi, “fură descoperite şi comorile lui Decebal, deşi se aflau ascunse sub râul Sargetia, din apropierea capitalei sale”, căci Decebal “abătuse râul cu ajutorul unor prizonieri şi săpase acolo o groapă”; în ea pusese “o mulţime de argint şi de aur, precum şi alte lucruri foarte preţioase - mai ales dintre cele care suportau umezeala -, aşezase peste ele pietre şi îngrămădise pământ, iar după aceea aduse râul din nou în albia lui”. Decebal, tot cu aceiaşi prizonieri, “pusese în siguranţă, în nişte peşteri, veşminte şi alte lucruri la fel”, după care “îi măcelări” pentru ca “să nu dea nimic pe faţă”. Dar Bicilis, “un tovarăş al său care cunoştea cele întâmplate”, fu luat prizonier “şi dădu în vileag toate acestea”, fie sub tortură, fie ca să-şi salveze viaţa. Astfel, Traian, prin trădarea unui sfetnic de-al lui Decebal, a putut afla taina comorii.
Când a hotărât Decebal deplasarea unei cantităţi enorme de metal preţios şi întreaga operaţie de deviere şi readucere la matcă a râului, de săpare a gropii care presupunea şi o anumită adâncime, fără ca toată această forfotă să treacă neobservată, nu se poate preciza. În timpul războaielor, încercarea pare cu greu realizabilă.
Medicul personal al lui Traian, Criton, consemnează în lucrarea sa Geticele că prada de război se ridica la “cinci milioane de livre de aur, o cantitate dublă de argint, în afară de cupe şi lucruri [scumpe], depăşind orice preţuire, apoi turme şi arme şi peste cinci sute de mii de bărbaţi cât se poate de potriviţi pentru luptă, împreună cu armele lor.“ Cantitatea de metal preţios, ca şi numărul de prizonieri, par supraevaluate. În 1924 reputatul romanist Jerôme Carcopino, în urma unor cercetări aprofundate, propunea reducerea lor la 165.000 kg aur, 330.000 kg argint şi 50.000 de prizonieri.
Imaginea transportării comorii dacilor spre Roma este redată şi pe Columna lui Traian, scena CXXXVIII. Cert este că imediat după cucerire viaţa în Cetatea Eternă devine înfloritoare. In cinstea victoriei asupra lui Decebal, Traian a organizat la Roma spectacole “timp de o sută şi douăzeci şi trei de zile”, în cursul cărora “au fost ucise cam unsprezece mii de animale sălbatice şi domestice”, iar în arene “au luptat zece mii de gladiatori”. Traian şi-a adăugat titlul de “Dacicus Maximus” şi a iniţiat un vast program de construcţii cu “drumuri de piatră prin mlaştinile pomptiene, cu clădiri pe margini şi cu poduri măreţe”; a întemeiat “biblioteci” şi a ridicat în for “o columnă foarte mare, atât [spre a-i sluji] ca mormânt, cât şi ca o dovadă de măreţie a lucrărilor”; locul acela “fusese muntos, iar el îl săpă atât cât se înălţă columna”, făcând în felul acesta şi “o piaţă netedă”; “toată moneda deteriorată” a fost topită pentru a se reechilibra balanţa Romei.
Cert este că românii, ca şi strămoşii lor, s-au aflat sub un blestem al aurului: în anul 106, prin trădarea unuia dintre cei mai de încredere nobili daci, comoara lui Decebal, pusă pe spinarea unor animale, a luat drumul Romei; în anul 1916, în urma prăbuşirii rapide a fronturilor interne şi a ocupaţiei militare iminente germano-austro-ungară, pentru a se asigura protecţia tezaurului, conducerea BNR, cu acordul guvernului, a găsit Moscova ca cea mai bună şi rapidă soluţie, pentru că noi eram aliaţi cu ruşii în cadrul blocului politico-militar al Antantei, alături de Franţa şi Marea Britanie. Alegere neinspirată. Au luat drumul spre Imperiul Rus, în 1916, o garnitură de tren formată din 17 vagoane în care se găseau 1740 casete cu o valoare declarată de 321.580.456, 84 lei aur (din care două casete în valoare de 7.000.000 lei aur reprezentau bijuteriile Reginei Maria); în 1917 pleca a doua garnitură de tren formată din 24 de vagoane şi care cuprindea 188 casete a căror valoare declarată a fost de 1.594.836.721, 09 lei aur, din care aurul efectiv valora 574.523,57 lei aur, arhiva 500.000 lei aur, iar diferenţa reprezenta titluri, efecte, depozite şi alte valori; 1621 de casete cu valoarea de 7.500.000.000 lei aur care aparţineau Casei de Depuneri şi care conţineau numerar, bijuterii, tablouri şi alte depozite aparţinând atât persoanelor particulare, cât şi instituţiilor publice şi private. Tezaurul a rămas la Moscova, V.I. Lenin refuzând să ni-l mai cedeze datorită unirii Basarabiei cu România, la 27 martie 1918. În 1956 ni s-a restituit doar o parte infimă.
România şi-a refăcut rapid rezervele de aur, însă în anul 1944, în timpul celui de-al doilea război mondial, drama se repetă, iar tezaurul ţării este prins sub un foc încrucişat – al germanilor şi al sovieticilor.
“Da, în 1944 – preciza Mareşalul Antonescu în procesul ce i-a fost înscenat - Banca Naţională a României avea în seif 40 de vagoane de aur !”
Despăgubirile de război imense, impuse prin Convenţia de Armistiţiu din 1944, în urma capitulării necondiţionate de la 23 august 1944, au direcţionat din nou, sub modalităţi diferite, aurul românesc spre Moscova.
Oftăm şi nu mai punem la socoteală tributul plătit otomanilor timp de 400 de ani, exploatarea minelor din Transilvania, succesiv, de către stăpânitorii acestui voievodat, mai târziu principat, sau alte forme de pribegie auriferă.
Prof. Elena Ichim
