„Petru (cel Mare - n.m) ne-a părăsit, dar...imensele bogăţii şi fructele realizărilor sale precum şi gloria sa sunt încă alături de noi; Rusia va continua să existe aşa cum a făcut-o el: binevoitoare faţă de prieteni şi iubită de ei, teribilă pentru duşmani şi astfel intenţionând să rămână; el a acoperit-o de glorie în întreaga lume şi ea nu va pierde această glorie; el ne-a lăsat îndrumări şi reguli spirituale, civile şi militare; astfel, deşi trupul său este acum plecat dintre noi, spiritul său rămâne cu noi...Şi tu, o, Rusie ! Gândindu-te ce principe ai pierdut, aminteşte-ţi şi cât de măreaţă te-a făcut !”
(din discursul funerar rostit în 1725 la moartea lui Petru cel Mare de Feofan Prokopovici, arhiepiscop de Novgorod )
În primăvara anului 1711 trupele ţariste treceau pentru prima dată Nistrul, pătrunzând pe pământul Moldovei. Animate de acelaşi obiectiv al politicii externe, înfrângerea Imperiului Otoman, două personalităţi şi-au împletit destinul istoric, Petru cel Mare al Rusiei şi Dimitrie Cantemir al Moldovei.
Petru avea 39 de ani, iar Dimitrie Cantemir 38. Doi oameni de aleasă cultură, care nu puneau preţ pe grandoarea puterii, ci pe eficienţa actului guvernării; două personalităţi dominate de o neastâmpărată sete de cunoaştere, dornice să modernizeze statele pe care le conduceau. La 2 aprilie 1711, la Luţk (oraş în Ucraina de azi), între cei doi s-a semnat un tratat secret de alianţă antiotomană. Textul a fost scris de Cantemir, ţarul doar confirmând prin semnătură conţinutul celor 17 articole. Istoricii au considerat acest tratat ca fiind “un model de prudenţă şi abilitate diplomatică” prin care Cantemir îşi apăra statul în faţa unei eventuale imixtiuni străine. Din păcate pentru cele două puteri creştine, lupta desfăşurată la Stănileşti, pe Prut, între 7-11 iulie, a fost o înfrângere dezastruoasă, forţele armate moldo-ruse riscând să fie încercuite. Cantemir s-a refugiat la curtea ţarului. I s-a acordat un domeniu feudal lângă Harkov şi a fost înnobilat cu titlul de Principe Serenissim al Rusiei. Aici a scris “Hronicul vechimii romano-moldo-vlahilor” şi a devenit membru corespondent al Academiei din Berlin, primul român membru al unei academii străine. Fiul său, Antioh Cantemir, considerat “părintele clasicismului în literatura rusă”, a fost ambasador al Rusiei la Londra şi Paris.
Dimitrie Cantemir a murit în Rusia. Rămăşiţele sale şi ale familiei au fost readuse în ţară în 1935 şi reînhumate la Biserica “Sf. Trei Ierarhi” din Iaşi, unde odihnesc azi alături de cele ale ctitorului bisericii, domnitorul Vasile Lupu, şi ctitorului statului naţional român modern, domnitorul Alexandru Ioan Cuza. Restituirea trecutului cantemirian a avut loc prin abilitatea diplomatică a lui Nicolae Titulescu, ministrul de externe al României, când acesta a încercat o ameliorare a relaţiilor dintre România şi URSS. Concepţia lui Titulescu era ca nici un război să nu te prindă în relaţii încordate cu vecinii. Împreună cu ministrul de externe al URSS, Maxim Litvinov, ajunsese destul de aproape de încheierea unui acord care să reglementeze bunele raporturi dintre cele două state. Demiterea lui Titulescu de către regele Carol al II-lea a împiedicat reluarea relaţiilor diplomatice cu URSS, rupte în 1918 pe fondul unirii Basarabiei cu România.
Petru cel Mare este cel care a realizat deschiderea Rusiei spre mare. Pentru orice ţară, importante sunt drumurile comerciale. Exporturile, pentru a fi scutite de taxe suplimentare, aveau nevoie de ieşiri directe spre rute comerciale. Cu cât mărfurile treceau prin mai multe vămi, cu atât ele deveneau mai scumpe şi mai greu de comercializat. Pe de altă parte, ieşirea spre o cale maritimă sau fluvială presupunea nu numai un monopol comercial, ci şi un interes militar, crearea unei flote, expansiune teritorială.
Vladimir Putin urmează principiile externe trasate de Petru cel Mare. Crimeea este bastionul prin care este controlată Marea Neagră. Dislocarea Armatei a 14-a în Transnistria a fost un şantaj politic faţă de intenţiile României de a-şi revendica Basarabia. Limba moldovenească şi poporul moldovean sunt nişte găselniţe pentru a acoperi o realitate evidentă: un popor care trăieşte separat în două state. Unirea cu România a provinciilor aflate sub stăpânire străină, Basarabia, Bucovina şi Transilvania, realizată în anul 1918, a dublat suprafaţa şi populaţia ţării, iar laşitatea anului 1940, când am cedat părţi însemnate din teritoriu fără luptă, fără să tragem un singur foc de armă în apărarea lor, o plătim scump şi azi. Menţinerea unei Românii fărâmiţate, după destrămarea URSS, nu a fost o decizie venită doar dinspre ruşi. Iar dacă a fost aşa, înseamnă că noi, românii, vom trăi permanent un complex al vecinătăţii cu ei. Brusc ne miră şi ne surprinde posibila anexare a Transnistriei, o enclavă creată artificial şi care a întreţinut permanent un sentiment de nesiguranţă şi de tensiune. În cadrul partidei internaţionale de redefinire a noilor echilibre de putere, interesantă devine următoarea mutare pe tabla de şah.
Ce urmează pentru a se închide cercul ? O ipoteză ar fi izolarea Ucrainei prin îngustarea accesului la Marea Neagră şi închiderea lui la gurile Dunării. Cum Rusia este pornită spre revendicarea tuturor zonelor pe care le consideră ca aparţinând “istoriceşte” de ea, s-ar putea să emită pretenţii asupra sudului Basarabiei; ar ţine astfel sub control trei ţări: România, Moldova şi Ucraina. În compensaţie, centrul de greutate se va echilibra în Orientul Mijlociu. Acolo, în urmă cu ceva timp, au tot răsuflat, sub presiunile diferitelor momente, supapele de siguranţă. Conflictele păstrate încontinuu în Afganistan şi Irak sunt de fapt segmentele unui arc de influenţă ce urmează a fi conturat prin reizbucnirea crizelor din Iran şi Siria. Dacă vom trasa o linie din Siria până în Afganistan vom obţine răspunsul la crizele din Orientul Mijlociu, arcul de putere ce uneşte cele patru state şi care formează în coasta vestică a Rusiei un “junghi” permanent prin care va fi ţinută sub control, pe lângă uriaşele zăcămintele de petrol. În replică, Rusia nu se va menaja, va ţine în fierbere toată frontiera estică a UE şi NATO, mai ales pe zona Transnistriei, Mării Negre şi a gurilor Dunării.
Rând pe rând s-au prăbuşit şi Imperiul Rus şi URSS, însă spiritul lor a rămas. Nici o putere nu este invincibilă, dar principiul echilibrului politic se pare că se doreşte a fi păstrat. Criza ucraineană a intervenit imediat după închiderea Jocurilor Olimpice de Iarnă de la Soci, când perioada armistiţiului sacru a expirat. Probabil, prin amploarea festivităţilor, Rusia a lăsat să se înţeleagă că nu se află în pragul unui faliment financiar şi implicit economic, care să genereze o stare de slăbiciune ca în 1989. Poate că cerculeţul olimpic a rămas închis ca un avertisment trimis direct către americani, pentru că la dimensiunea investiţiilor şi a profesionalismului ar fi surprinzător un asemenea moment neplăcut.
Deocamdată asistăm la o redistribuire a zonelor de influenţă în care unii muşcă momeala, iar alţii îşi muşcă buza. Păcat că oamenii noştri politici nu au fost la înălţimea vremurilor când Prutul se traversa pe „Poduri de flori” şi, prin neinvocarea atúului geostrategic, ne-am situat ireversibil în a doua ipostază.
Elena Ichim
