Operaţiunea „Neptun” a fost numele de cod dat acţiunii de salvare a tezaurului ţării în 1944; teama de a nu pierde pentru a doua oară aurul a dirijat toate iniţiativele privind asigurarea securităţii locului de depozitare, pazei şi transportului. Cu ceva timp în urmă, Banca Naţională a României a dezvăluit odiseea lui, iar pasul de la comedie la tragedie a fost foarte mic. Situaţia pare incredibilă, la fel şi secretul straşnic cu care a fost păzit. Una peste alta, transportul a 215 tone de aur, în lingouri şi monede, pe ruta Bucureşti-Tismana şi retur, pe sub nasul germanilor şi al sovieticilor, paza lui timp de 3 ani, în plină ocupaţie militară sovietică şi cu un guvern comunist la conducerea ţării, este o demonstraţie de patriotism şi de un sacrificiu pe deplin asumat şi demn de trupele de comando, al tuturor celor care l-au protejat: militari, funcţionari ai BNR şi CFR, preoţi şi călugări, oameni politici şi, în mod special, locuitorii zonei.
In procesul din 1946, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, a prezentat în cadrul interogatoriului demersurile pe care BNR, cu acordul şi sprijinul guvernului, le-a întreprins pentru evacuarea tezaurului într-un loc sigur. Pentru ca să evite tragica experienţă din 1916 de la Moscova, conducerea BNR a solicitat de la început guvernului implicarea în îndeplinirea acestei misiuni, astfel încât ambele instituţii să-şi asume responsabilitatea protejării lui. Încă de la primele discuţii s-a pus problema dacă tezaurul să fie depozitat integral sau fragmentat, în mai multe locaţii. Pe la „începutul lui 1943”, BNR a adresat guvernului „prima propunere de evacuare a întregului tezaur”. Cum Elveţia şi Turcia erau două ţări neutre, delegaţii Băncii, cu sprijinul legaţiilor din Berna şi Ankara, au început discuţiile cu guvernele acestor ţări pentru a depozita tezaurul sub protecţia lor. Până în 1944 nu s-a găsit nici o soluţie eficientă. În plan internaţional situaţia se agravase ceea ce făcea „anevoioasă expedierea întregului tezaur”. Mareşalul Antonescu îşi păstra însă optimismul asigurând BNR că dacă dorea evacuarea în străinătate, securitatea transportului putea fi asigurată de armată „convoiat pe Marea Neagră” sau folosindu-se „transporturile aeriene”.
Conducerea BNR a manifestat însă prudenţă. Între timp, Aliaţii luaseră hotărârea impunerii embargoului pe depozitele de aur ale Germaniei şi aliaţilor ei, aflate în străinătate. De teamă ca tezaurul să nu rămână sechestrat în integralitatea lui, BNR a renunţat la soluţia evacuării peste hotare şi a căutat locuri sigure în ţară. Au fost în discuţie mai multe variante: mareşalul Antonescu a propus „scufundarea tezaurului în Dunăre, pe şlepuri” sau adăpostirea în „tunelele de securitate de care dispunea Armata”, unele fiind „depozite secrete”; BNR a propus „împărţirea” lui „în diferite ascunzători, ca acelea de la Sinaia, Petroşani şi altele” sau „evacuarea spre Transilvania”, cu eventualitatea trimiterii „spre Germania”, ultima soluţie fiind respinsă pe loc de guvern.
În aprilie 1944, conducerea BNR hotărăşte depozitarea tezaurului în pivniţa Mănăstirii Tismana. Pe 7 iulie guvernul îşi dă acordul ca „Banca Naţională să-şi transporte şi să-şi depoziteze stocul său de aur la Mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”. Până la primirea formală a acordului, BNR declanşează „Operaţiunea Neptun”. Pentru a-şi camufla intenţiile reale, se oferă să consolideze „clădirea mănăstirii”, afectată „de un incendiu devastator” în 1942, şi trimite „o echipă numeroasă” la Tismana pentru a evalua costul lucrărilor de reparaţii. Conform scenariului, imediat mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, „trimite guvernatorului BNR binecuvântarea şi mulţumirile sale”; Comisia Monumentelor Istorice adresează mulţumiri pentru iniţiativa de a reface pe cheltuiala sa „chiliile distruse de incendiu”şi solicită ca lucrările „să înceapă imediat”.
În perioada 11-22 iulie 1944, în condiţiile iminente ale prăbuşirii frontului răsăritean şi invaziei sovietice, conducerea BNR hotăreşte deplasarea tezaurului la Mănăstirea Tismana, pentru ca să nu cadă în mâna sovieticilor şi să fie considerat captură de război. Paza transportului a fost asigurată de armată. Au fost transportate în pivniţa mănăstirii 215 tone de aur, din care 3 tone reprezentau restul din tezaurul polonez care tranzitase teritoriul românesc în 1939. Se pare că în vara anului 1944 cel mai sigur loc din ţară era zona Gorjului. Aici, în satul Dobriţa, se refugiase şi regele Mihai împreună cu mama sa şi toată suita regală. Au părăsit localitatea de-abia după semnarea Convenţiei de Armistiţiu la 12 septembrie 1944, ceea ce înseamnă că regele s-a temut să nu fie luat prizonier atât de germani, cât şi de sovietici.
Pe 30 august 1944, trupele sovietice pătrund în Bucureşti şi sudul ţării trăieşte teroarea pe care o impune ocupantul. Pe 6 septembrie, Consiliul general al BNR consideră că pivniţa mănăstirii ar fi totuşi nesigură şi cu acordul noului guvern condus de generalul Constantin Sănătescu ia hotărârea mutării tezaurului în peştera din apropierea mănăstirii. Imediat încep aici lucrările de amenajare, iar în perioada 14-16 septembrie, militarii din detaşamentul „Neptun” condus de căpitanul Ştefan Dohoneanu depozitează cele 4086 de casete din pivniţa mănăstirii în grotă, deşi operaţiunea era considerată „riscantă” de reprezentanţii BNR şi ai Ministerului Finanţelor, detaşaţi la Tismana.Prim-ministrul g-ral. Constantin Sănătescu îi încredinţează generalului Titus Gârbea, comandantul trupelor din Oltenia, paza şi apărarea tezaurului. Acesta impune măsuri drastice de siguranţă, mergându-se până la avertizări de genul afişelor cu textul: ”Cine este prins că ucide, fură, violează, cu arma în mână, va fi împuşcat pe loc, după somaţie”.
Garnizoana din Târgu Jiu s-a aflat pe toată durata Operaţiunii „Neptun” în alarmă permanentă. Peştera era păzită în exterior de 280 de soldaţi, unii dispuşi în posturi discrete ca să nu atragă privirile sau îmbrăcaţi în civil ca să nu trezească suspiciuni prin prezenţa lor. Intrarea în peşteră a fost astupată cu un zid gros de 1 m şi amenajată cu pietre mari de munte prin care se scurgea pârâul subteran ce traversa peştera, astfel încât să se creeze imaginea unei zone inaccesibile. Intrarea în perimetru era strict supravegheată şi pe bază de legitimaţie. Tezaurul ţării nu cuprindea doar stocul de aur, ci, după cum se precizează în documentele BNR, şi „documente, hrisoave, icoane”, tot ce avea ţara „mai de preţ” şi care se aflau depuse în Oltenia la „Tismana, Baia de Fier, Săcel”.
Pare curios totuşi cum de sovieticii nu au „mirosit” aurul de la Tismana. Cert este că la 1946 ştiau de existenţa lui, dar se pare că nu găsiseră ascunzătoarea, din moment ce nici foştii membri ai guvernului Antonescu, deşi ştiau unde se află, cu toată presiunea procesului şi condamnările care au urmat, nu au făcut referire directă la ea. Prin 1945 se înmulţeşte numărul comuniştilor şi ofiţerilor sovietici care dau târcoale locului, dar şi ţiganii care forţează perimetrul securizat; toţi însă „la prima somare şi la prima salvă au fugit ca iepurii”- nota generalul T.Gârbea în memoriile sale.
În ianuarie 1945, în plin război, BNR a retras din tezaur 210 casete care conţineau 10.219,7563 kg aur fin. Doar o parte din această cantitate a fost folosită pentru emiterea unui milion de monede de aur jubiliare „Ardealul nostru”, restul a fost folosit pentru o altă operaţiune. În ianuarie 1947, pentru mai multă siguranţă, s-a luat hotărârea readucerii tezaurului în sediul BNR. Armata a asigurat paza transporturilor efectuate atât pe calea ferată, cât şi cu maşinile, şi toate serviciile ce le presupunea desfăşurarea acestei acţiuni în cel mai mare secret. Planul de readucere a tezaurului la Bucureşti a fost întocmit de Ministerul de Război, condus de generalul Lascăr Mihail. Pe 26 ianuarie 1947 stocul metalic din aur era scos din grotă.
Din Raportul prezentat guvernatorului BNR de casierul central Romulus Roman, la 4 februarie 1947, reiese că: toate casetele fuseseră găsite „intacte”, dar „suferiseră din cauza apei, peştera fiind în mai multe rânduri complet inundată”; „mânerele de sfoară” erau „complet putrezite”; pe fiecare casetă „era un strat subţire de mâl”, prin urmare „a fost nevoie de spălarea” fiecăreia; după spălare „numărul scris pe fiecare casetă fiind foarte puţin vizibil”, „ a fost nevoie să fie scris din nou cu creion chimic”. Paza convoiului auto de la Tismana la Târgu Jiu, lucrările de deszăpezire şi depanare au fost asigurate de detaşamentul „Gorj”, iar în unele locuri şi de localnici. Paza garniturilor CFR de la Târgu Jiu la Bucureşti, ca şi transportul auto al casetelor de la gara Bucureşti la depozitul BNR, a fost asigurată de detaşamentul militar „Dolj”.
Deplasarea tezaurului s-a făcut în condiţii grele de iarnă, cu ninsori abundente şi cu drumuri înzăpezite. Din această cauză, pe drumul spre Târgu Jiu o maşină Skoda s-a răsturnat de pe podul Bistriţa; nu au fost victime, iar cele 20 de casete cu aur au fost recuperate din apă „fără pierderi”. La manipulare, unele casete, fiind putrezite din cauza umidităţii din peşteră, au cedat. Monedele de aur, lingourile s-au risipit pe jos, prin zăpadă, fie în faţa grotei, fie în gară, sub privirile uimite ale celor prezenţi.
Pe 26 ianuarie, orele 20,00, „cele 51 de casete cu aur polonez” au fost încărcate într-un vagon sigilat cu 5 lacăte tip yale, iar cabinele sigilate cu plumbi BNR. Pe 28 ianuarie, orele 20,30, pleca spre Bucureşti prima garnitură de tren formată din 5 vagoane. La al doilea transport se întâmpină unele greutăţi. Comandantul cere urgent „ o cisternă cu motorină pentru uzina electrică de la Târgu Jiu”, pentru iluminarea gării şi a străzilor din jur „cuprinse de beznă”. Pe 1 februarie, orele 18,00, cu o întârziere de două zile, pleca a doua garnitură compusă din 8 vagoane, iar pe 4 februarie, orele 18,00, a treia garnitură formată din 7 vagoane.
Operaţiunea “Neptun” sau “Tismana”, fusese iniţiată de către guvernatorul Alexandru Ottulescu împreună cu guvernul român, continuată în timpul guvernatorului Constantin Angelescu şi finalizată în timpul guvernatorului Tiberiu Moşoiu. Pe 4 februarie 1947, la Bucureşti, tezaurul era depus în seiful BNR pentru a se asigura supravieţuirea ţării. Operaţiunea „Neptun” se încheiase cu succes. La Paris, pe 10 februarie, era semnat Tratatul de Pace care reaşeza, pe o nouă ordine internaţională, relaţiile dintre statele lumii. României îi fusese reconfirmată plata uriaşei despăgubiri de război de 300.000.000 dolari (la valoarea anului 1938), plătibili în bunuri. Într-un referat întocmit la 12 februarie 1947, economiştii Ministerului de Finanţe ajunseseră la următoarea concluzie: "Ca să-şi plătească fără nici o ajustare sau fără nici un sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui deci un sfert de secol; în acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decât întreţinerea capacităţii de plată; populaţia ar fi osândită la o permanentă şi fără-de-ieşire viaţă de mizerie".
Prof. Elena Ichim
In procesul din 1946, fostul vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, Mihai Antonescu, a prezentat în cadrul interogatoriului demersurile pe care BNR, cu acordul şi sprijinul guvernului, le-a întreprins pentru evacuarea tezaurului într-un loc sigur. Pentru ca să evite tragica experienţă din 1916 de la Moscova, conducerea BNR a solicitat de la început guvernului implicarea în îndeplinirea acestei misiuni, astfel încât ambele instituţii să-şi asume responsabilitatea protejării lui. Încă de la primele discuţii s-a pus problema dacă tezaurul să fie depozitat integral sau fragmentat, în mai multe locaţii. Pe la „începutul lui 1943”, BNR a adresat guvernului „prima propunere de evacuare a întregului tezaur”. Cum Elveţia şi Turcia erau două ţări neutre, delegaţii Băncii, cu sprijinul legaţiilor din Berna şi Ankara, au început discuţiile cu guvernele acestor ţări pentru a depozita tezaurul sub protecţia lor. Până în 1944 nu s-a găsit nici o soluţie eficientă. În plan internaţional situaţia se agravase ceea ce făcea „anevoioasă expedierea întregului tezaur”. Mareşalul Antonescu îşi păstra însă optimismul asigurând BNR că dacă dorea evacuarea în străinătate, securitatea transportului putea fi asigurată de armată „convoiat pe Marea Neagră” sau folosindu-se „transporturile aeriene”.
Conducerea BNR a manifestat însă prudenţă. Între timp, Aliaţii luaseră hotărârea impunerii embargoului pe depozitele de aur ale Germaniei şi aliaţilor ei, aflate în străinătate. De teamă ca tezaurul să nu rămână sechestrat în integralitatea lui, BNR a renunţat la soluţia evacuării peste hotare şi a căutat locuri sigure în ţară. Au fost în discuţie mai multe variante: mareşalul Antonescu a propus „scufundarea tezaurului în Dunăre, pe şlepuri” sau adăpostirea în „tunelele de securitate de care dispunea Armata”, unele fiind „depozite secrete”; BNR a propus „împărţirea” lui „în diferite ascunzători, ca acelea de la Sinaia, Petroşani şi altele” sau „evacuarea spre Transilvania”, cu eventualitatea trimiterii „spre Germania”, ultima soluţie fiind respinsă pe loc de guvern.
În aprilie 1944, conducerea BNR hotărăşte depozitarea tezaurului în pivniţa Mănăstirii Tismana. Pe 7 iulie guvernul îşi dă acordul ca „Banca Naţională să-şi transporte şi să-şi depoziteze stocul său de aur la Mănăstirea Tismana, judeţul Gorj”. Până la primirea formală a acordului, BNR declanşează „Operaţiunea Neptun”. Pentru a-şi camufla intenţiile reale, se oferă să consolideze „clădirea mănăstirii”, afectată „de un incendiu devastator” în 1942, şi trimite „o echipă numeroasă” la Tismana pentru a evalua costul lucrărilor de reparaţii. Conform scenariului, imediat mitropolitul Olteniei, Nifon Criveanu, „trimite guvernatorului BNR binecuvântarea şi mulţumirile sale”; Comisia Monumentelor Istorice adresează mulţumiri pentru iniţiativa de a reface pe cheltuiala sa „chiliile distruse de incendiu”şi solicită ca lucrările „să înceapă imediat”.
În perioada 11-22 iulie 1944, în condiţiile iminente ale prăbuşirii frontului răsăritean şi invaziei sovietice, conducerea BNR hotăreşte deplasarea tezaurului la Mănăstirea Tismana, pentru ca să nu cadă în mâna sovieticilor şi să fie considerat captură de război. Paza transportului a fost asigurată de armată. Au fost transportate în pivniţa mănăstirii 215 tone de aur, din care 3 tone reprezentau restul din tezaurul polonez care tranzitase teritoriul românesc în 1939. Se pare că în vara anului 1944 cel mai sigur loc din ţară era zona Gorjului. Aici, în satul Dobriţa, se refugiase şi regele Mihai împreună cu mama sa şi toată suita regală. Au părăsit localitatea de-abia după semnarea Convenţiei de Armistiţiu la 12 septembrie 1944, ceea ce înseamnă că regele s-a temut să nu fie luat prizonier atât de germani, cât şi de sovietici.
Pe 30 august 1944, trupele sovietice pătrund în Bucureşti şi sudul ţării trăieşte teroarea pe care o impune ocupantul. Pe 6 septembrie, Consiliul general al BNR consideră că pivniţa mănăstirii ar fi totuşi nesigură şi cu acordul noului guvern condus de generalul Constantin Sănătescu ia hotărârea mutării tezaurului în peştera din apropierea mănăstirii. Imediat încep aici lucrările de amenajare, iar în perioada 14-16 septembrie, militarii din detaşamentul „Neptun” condus de căpitanul Ştefan Dohoneanu depozitează cele 4086 de casete din pivniţa mănăstirii în grotă, deşi operaţiunea era considerată „riscantă” de reprezentanţii BNR şi ai Ministerului Finanţelor, detaşaţi la Tismana.Prim-ministrul g-ral. Constantin Sănătescu îi încredinţează generalului Titus Gârbea, comandantul trupelor din Oltenia, paza şi apărarea tezaurului. Acesta impune măsuri drastice de siguranţă, mergându-se până la avertizări de genul afişelor cu textul: ”Cine este prins că ucide, fură, violează, cu arma în mână, va fi împuşcat pe loc, după somaţie”.
Garnizoana din Târgu Jiu s-a aflat pe toată durata Operaţiunii „Neptun” în alarmă permanentă. Peştera era păzită în exterior de 280 de soldaţi, unii dispuşi în posturi discrete ca să nu atragă privirile sau îmbrăcaţi în civil ca să nu trezească suspiciuni prin prezenţa lor. Intrarea în peşteră a fost astupată cu un zid gros de 1 m şi amenajată cu pietre mari de munte prin care se scurgea pârâul subteran ce traversa peştera, astfel încât să se creeze imaginea unei zone inaccesibile. Intrarea în perimetru era strict supravegheată şi pe bază de legitimaţie. Tezaurul ţării nu cuprindea doar stocul de aur, ci, după cum se precizează în documentele BNR, şi „documente, hrisoave, icoane”, tot ce avea ţara „mai de preţ” şi care se aflau depuse în Oltenia la „Tismana, Baia de Fier, Săcel”.
Pare curios totuşi cum de sovieticii nu au „mirosit” aurul de la Tismana. Cert este că la 1946 ştiau de existenţa lui, dar se pare că nu găsiseră ascunzătoarea, din moment ce nici foştii membri ai guvernului Antonescu, deşi ştiau unde se află, cu toată presiunea procesului şi condamnările care au urmat, nu au făcut referire directă la ea. Prin 1945 se înmulţeşte numărul comuniştilor şi ofiţerilor sovietici care dau târcoale locului, dar şi ţiganii care forţează perimetrul securizat; toţi însă „la prima somare şi la prima salvă au fugit ca iepurii”- nota generalul T.Gârbea în memoriile sale.
În ianuarie 1945, în plin război, BNR a retras din tezaur 210 casete care conţineau 10.219,7563 kg aur fin. Doar o parte din această cantitate a fost folosită pentru emiterea unui milion de monede de aur jubiliare „Ardealul nostru”, restul a fost folosit pentru o altă operaţiune. În ianuarie 1947, pentru mai multă siguranţă, s-a luat hotărârea readucerii tezaurului în sediul BNR. Armata a asigurat paza transporturilor efectuate atât pe calea ferată, cât şi cu maşinile, şi toate serviciile ce le presupunea desfăşurarea acestei acţiuni în cel mai mare secret. Planul de readucere a tezaurului la Bucureşti a fost întocmit de Ministerul de Război, condus de generalul Lascăr Mihail. Pe 26 ianuarie 1947 stocul metalic din aur era scos din grotă.
Din Raportul prezentat guvernatorului BNR de casierul central Romulus Roman, la 4 februarie 1947, reiese că: toate casetele fuseseră găsite „intacte”, dar „suferiseră din cauza apei, peştera fiind în mai multe rânduri complet inundată”; „mânerele de sfoară” erau „complet putrezite”; pe fiecare casetă „era un strat subţire de mâl”, prin urmare „a fost nevoie de spălarea” fiecăreia; după spălare „numărul scris pe fiecare casetă fiind foarte puţin vizibil”, „ a fost nevoie să fie scris din nou cu creion chimic”. Paza convoiului auto de la Tismana la Târgu Jiu, lucrările de deszăpezire şi depanare au fost asigurate de detaşamentul „Gorj”, iar în unele locuri şi de localnici. Paza garniturilor CFR de la Târgu Jiu la Bucureşti, ca şi transportul auto al casetelor de la gara Bucureşti la depozitul BNR, a fost asigurată de detaşamentul militar „Dolj”.
Deplasarea tezaurului s-a făcut în condiţii grele de iarnă, cu ninsori abundente şi cu drumuri înzăpezite. Din această cauză, pe drumul spre Târgu Jiu o maşină Skoda s-a răsturnat de pe podul Bistriţa; nu au fost victime, iar cele 20 de casete cu aur au fost recuperate din apă „fără pierderi”. La manipulare, unele casete, fiind putrezite din cauza umidităţii din peşteră, au cedat. Monedele de aur, lingourile s-au risipit pe jos, prin zăpadă, fie în faţa grotei, fie în gară, sub privirile uimite ale celor prezenţi.
Pe 26 ianuarie, orele 20,00, „cele 51 de casete cu aur polonez” au fost încărcate într-un vagon sigilat cu 5 lacăte tip yale, iar cabinele sigilate cu plumbi BNR. Pe 28 ianuarie, orele 20,30, pleca spre Bucureşti prima garnitură de tren formată din 5 vagoane. La al doilea transport se întâmpină unele greutăţi. Comandantul cere urgent „ o cisternă cu motorină pentru uzina electrică de la Târgu Jiu”, pentru iluminarea gării şi a străzilor din jur „cuprinse de beznă”. Pe 1 februarie, orele 18,00, cu o întârziere de două zile, pleca a doua garnitură compusă din 8 vagoane, iar pe 4 februarie, orele 18,00, a treia garnitură formată din 7 vagoane.
Operaţiunea “Neptun” sau “Tismana”, fusese iniţiată de către guvernatorul Alexandru Ottulescu împreună cu guvernul român, continuată în timpul guvernatorului Constantin Angelescu şi finalizată în timpul guvernatorului Tiberiu Moşoiu. Pe 4 februarie 1947, la Bucureşti, tezaurul era depus în seiful BNR pentru a se asigura supravieţuirea ţării. Operaţiunea „Neptun” se încheiase cu succes. La Paris, pe 10 februarie, era semnat Tratatul de Pace care reaşeza, pe o nouă ordine internaţională, relaţiile dintre statele lumii. României îi fusese reconfirmată plata uriaşei despăgubiri de război de 300.000.000 dolari (la valoarea anului 1938), plătibili în bunuri. Într-un referat întocmit la 12 februarie 1947, economiştii Ministerului de Finanţe ajunseseră la următoarea concluzie: "Ca să-şi plătească fără nici o ajustare sau fără nici un sprijin extern sarcinile Tratatului de Pace, României i-ar trebui deci un sfert de secol; în acest timp, nici un progres nu ar mai fi permis, decât întreţinerea capacităţii de plată; populaţia ar fi osândită la o permanentă şi fără-de-ieşire viaţă de mizerie".
