„Hotărâţi ca leul, vicleni ca vulpea şi prudenţi ca pisica”
La 15 august 1936, de Ziua Marinei, regele Carol al II-lea boteza primul submarin din istoria navală a României NMS „Delfinul”, numit aşa, se arăta în „Actul de botez”, „ca un simbol al vieţuitoarelor marine ce poartă acest nume, sprinteni tovarăşi ai marinarilor în largul mării”. Pe chioşcul său, submarinul avea înscrisă deviza „AUDACES FORTUNA IUVAT !“ (Norocul îi ajută pe cei îndrăzneţi !). După botez “Delfinul” a fost încadrat oficial în Divizia de Mare.
În 1926 guvernul român a solicitat statului italian construcţia unui submarin torpilor de tonaj mijlociu, după planuri germane, şi a unei nave-bază. Statul italian a încredinţat comanda şantierului naval Quarnaro, din Fiume, care nu mai lucrase până atunci nave de asemenea tonaj. O echipă formată din ofiţeri şi maiştri români a stat pe şantier zi de zi pentru a se familiariza cu tehnica de construcţie a navei şi utilizarea comenzilor. În noiembrie 1929, nava-bază “Constanţa” a fost lansată la apă pentru probele de recepţie, iar pe 20 iunie 1931, după 115 ore de navigare fără escală, intra în portul Constanţa.
Submarinul a avut însă ghinion. Construcţia lui a durat aproape 9 ani. Când i s-a făcut prima probă pe apă, în 1930, s-au constatat unele defecţiuni tehnice, prin urmare nava a reintrat în şantier. După expirarea celor 6 luni de graţie, inevitabil, între cele două părţi au apărut neînţelegeri soluţionate prin proces, câştigat în ţară de statul român care a cerut şi plata unor despăgubiri. Hotărârea instanţei, conform legislaţiei italiene, nu-şi putea face efectele decât cu acordul statului italian, iar acesta nu era interesat să-şi asume daunele. Pentru că românii plătiseră deja 135 milioane lei din totalul de 150 milioane, iar submarinul sta în faza de nefinalizare, ambele părţi au ajuns la o reconciliere şi lucrările au fost reluate pentru a se mai remedia pe unde se putea.
Submarinul a rămas cu un defect de stabilitate, dar proba principală, imersiunea până la 82 de m adâncime, a dat satisfacţie. Prin urmare, pe 9 mai 1936, a avut loc ceremonialul de lansare la apă, recepţia lucrării şi ridicarea pavilionului românesc. Au participat oficialităţi militare şi civile române şi italiene. Pe 27 iunie 1936 submarinul intra în portul Constanţa. Comandant al navei a fost numit căpitanul Victor Voinescu (Niţă), iar echipajul era format din 40 de membri (6 ofiţeri, 26 de maiştrii şi subofiţeri şi 8 marinari în termen). Submarinul era dotat cu armament modern: tun naval şi aerian „Bofors“ x 102 mm, o mitralieră x 40 mm, 6 tuburi lanstorpile x 533 mm, din care 4 la prova şi 2 la pupa, torpile „Whithead“ x 533,4 mm şi două periscoape „Zeiss“. Viteza de deplasare era de 14 noduri la suprafaţă şi 9 noduri în imersiune.
În perioada de pace, destinaţia sa a fost de “navă școală”. Din cauza efortului financiar prea mare pe care statul român l-a suportat pentru dotarea Marinei, dar şi a gradului avansat de uzură morală, fiind pus pe apă după 9 ani de lucrări în şantier, “Delfinul” nu a fost folosit în timpul războiului ca submarin de atac; s-a hotărât ca nava să desfăşoare mai mult activităţi de recunoaştere, de patrulare în Marea Neagră şi să rămână „navă în viață”. Cu toate acestea, în situaţii extreme, “Delfinul” a trebuit să şi atace, iar abilitatea şi curajul echipajului au salvat nava de fiecare dată.
Flota sovietică avea dispuse în Marea Neagră 47 de submarine, dar germanii şi românii le-au scos din luptă 27. Patrularea NMS Delfinul în largul mării atrăgea asupra lui o parte din resursele sovietice de apărare antisubmarină. Pe perioada războiului era deservit alternativ, timp de o lună, de câte un echipaj, unul condus de căpitanul Constantin Costăchescu, celălalt de căpitanul Corneliu Lungu. Despre selecţia echipajului, Ştefan Hadjiu, nepotul lui Ion Neculae Agiu, medicul de pe submarin, povestea pentru WorldWar2.ro: “Echipajul Delfinului era alcătuit din oameni aleşi. Ei trebuiau să treacă foarte multe teste: sărituri în apă de la înălţimi mari, înot pe sub apă pe distanţe lungi, calcule matematice în minte etc. De câte ori aveau loc serbări marine, membrii echipajului erau prezenţi pentru a demonstra calităţile lor extraordinare. În Marea Neagră, “Delfinul” era una din navele care au creat multe probleme flotei sovietice. Căpitanul era foarte curajos şi hotărât, putea lua decizii spontane şi rapide, spre exemplu când au deschis foc cu tunul asupra unui submarin sovetic, fiind la suprafaţă (iulie 1941). Deviza lui era: `Hotărâţi ca leul, vicleni ca vulpea şi prudenţi ca pisica`. Din această cauză Delfinul a reuşit să scape nescufundat în peste un an de război”. Marinarii de pe Delfinul erau “nu numai nişte bărbaţi curajoşi, dar şi destul de inteligenţi şi pregătiţi în diferite domenii ştiinţifice. Matematică, astronomie, geometrie, fizică...Şi pe lângă toate acestea mai erau şi foarte bine educaţi având o cultură nobilă”.
În perioada 22 iunie 1941-3 iulie 1942, NMS „Delfinul” a îndeplinit nouă misiuni. În timpul misiunilor a fost reperată, grenadată, sute de explozii şuierând pe lângă ea. A şi ripostat şi marinarii săi şi-au înscris pagina de vitejie scufundând distrugătorul “Moscova” şi nava “Uraleţ”, şi înlăturând temporar din luptă crucișătoarele “Kharkov“ și “Voroshilov” venite să atace Constanța. “In timpul jocului `de-a şoarecele şi pisica` cu navele sovietice - povestea Ştefan Hadjiu -, marinarii transpirau abundent. Din cauza exploziilor subacvatice, în interiorul navei se spărgeau becuri şi ţevi, ieşeau din funcţiune multe aparate de bord, pe care trebuiau apoi să le repare în largul mării. În astfel de clipe, marinarii trăiau numai cu gândul de a scăpa cu viaţă”. “Submarinul – îşi continua Ştefan Hadjiu povestea - era mereu avariat şi pe el nu funcţionau multe aparate de bord, fiindcă practic nu era timp pentru reparaţii, era de neînlocuit, echipajul ieşea în larg cu aparatul de verificare a oxigenului defectat. Pentru orientare acest aparat era înlocuit cu câţiva iepuri albi care erau urmăriţi mereu de Ion Neculae Agiu (medicul submarinului-n.m)”. După comportamentul iepurilor, medicul “făcea concluziile cuvenite în ceea ce priveşte, calitatea aerului. Pur şi simplu când iepuraşii încetau să se mai joace şi să mănânce, aceasta însemna că aerul e oxidat şi e nevoie de alimentare cu oxigen !! Marinarii ştiau de riscul în care se aflau însă ei luau hotărârea reciprocă (unanimă-n.m.) de a ieşi în larg pentru îndeplinirea misiunilor ! Ei aveau un curaj şi un patriotism până la fanatism !!!”
Din cauza avariilor suferite în urma atacurilor sovietice, după 3 iulie 1942 “Delfinul” a intrat în reparaţii. La 23 august 1944 a fost remorcat pe Dunăre pentru a fi ferit de bombardamentele aviaţiei germane, dar şi sovietice. A fost însă reperat şi ridicat de armata sovietică alături de celelalte submarine, folosit pentru piese de schimb şi retrocedat în 1945, ca epavă. S-a încercat reabilitarea lui în ţară, dar fără un succes de lungă durată. Deşi şeful Statului Major al Marinei, Victor Bogdan, a încercat să obţină păstrarea lui ca navă istorică, autorităţile nu au fost de acord şi prin anul 1960 submarinul a fost demontat. S-au mai păstrat: motorul Diesel Krupp la Muzeul Marinei din Constanţa şi manometrul de adâncime la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
NMS “Delfinul” a fost primul şi cel mai îndrăgit submarin din dotarea armatei române. Poveştile despre eroismul lupilor de mare l-au făcut legendar. Supravieţuitorii au lăsat mărturie întâmplările lor trăite în tăcerea adâncă a mării şi transmise nouă, cu emoţie, de urmaşii lor: “Viaţa pe submarin era dură. Picioarele marinarilor erau mereu umflate şi cicatrizate de la scările metalice ce trebuiau urcate şi coborâte constant. Când trebuiau să intre în imersiune rapid, tot echipajul alerga prin compartimentele navei, spre direcţia scufundării. Echipajul trăia în tensiune, zgomotul chilei atingând un banc de nisip făcându-i să le piară somnul. Masa pe submarin era foarte bună, fiind hrăniţi cu carne, fructe exotice, magiunuri germane şi italiene. Pe navă nu se puneau întrebări, doar se executau ordine. Era o disciplină de fier. Atunci când căpitanul îşi permitea să dea o palmă, trebuia întors şi celălalt obraz. In schimb, pe uscat, faţă de celelalte arme, marinarii de pe submarin se distrau în voie pentru a elibera stresul. Nu de puţine ori provocau scandaluri în baruri”.(Ştefan Hadjiu, Ibidem)
În Tratatul de pace de la Paris din 1947, la art.14 se preciza că: “România nu va poseda, construi sau experimenta nici o armă atomică, nici un proiectil auto-propulsat sau dirijat, şi nici un dispozitiv utilizat la lansarea acestor proiectile (altele decât torpilele şi dispozitivele pentru lansarea torpilelor făcând parte din armamentul normal al navelor de război îngăduite prin Tratatul de faţă), nici o mină marină sau torpilă de tip fără contact funcţionând prin mecanism de influenţă, nici o torpilă umană, nici un submarin sau alt vas submersibil, nici o vedetă torpiloare şi nici un tip special de vas de asalt”.
În 1955, statele comuniste, printre care şi România, formează sistemul politico-militar “Tratatul de la Varşovia”, sub controlul URSS, ca replică faţă de înfiinţarea NATO. Statul român, în plin efort de achitare a datoriei externe, hotărăşte achiziţionarea unui submarin. În anul 1985, a fost adus în țară, în secret, singurul succesor al primului submarin, “Delfinul II”. Urmaşul legendarului Delfin a fost construit în URSS. „Delfinul II” face parte din Clasa Kilo, vânător de submarine nucleare, şi era al doilea din lume ca performanţă. În timpul unor misiuni comune din Marea Neagră nu a putut fi reperat de avioanele americane specializate, spre surprinderea militarilor americani. Acest tip de submarin a fost proiectat de academicianul sovietic Karmelitzin, după metoda picăturii de apă alungite, care îl face rapid în imersiune şi mai lent la suprafaţă. Este învelit într-o alveolă din cauciuc, care face imposibilă detectarea lui. Instalațiile sunt foarte silențioase, iar raza de acțiune era de cinci ori mai mare ca a submarinelor din clase similare aflate în dotarea NATO. Până în 1996 a efectuat misiuni de cercetare, patrulare, recunoaștere sau aplicaţii militare. Deoarece acumulatorii motorului s-au epuizat iar înlocuirea lor costa în jur 20 de milioane euro, submarinul a stat la cheu. După 18 ani de staţionare a intrat în stare de uzură morală, iar pentru a-l revitaliza statul va trebui să plătească o sumă mult mai mare. Anul acesta Ministerul Apărării Naţionale a anunţat alocarea de fonduri pentru modernizarea unor nave militare, printre care şi submarinul “Delfinul II”.
În timpul celui de-al doilea război mondial, alte două submarine i-au succedat “Delfinului” şi au fost mai performante decât el: “Rechinul” şi “Marsuinul”.
NMS “Rechinul”, construit între 1938-1941 din piese nemţeşti asamblate la Şantierul Naval Galaţi. Între 15 iunie – 29 iulie 1944, “Rechinul” a îndeplinit cea mai lungă misiune militară din istoria submarinelor româneşti; a fost o misiune de supraveghere în zona portului Novorosiisk, contribuind la evacuarea în siguranţă a trupelor române şi germane din peninsula Crimeea. După 23 august 1944 a trăit aceeaşi dramă ca şi “Delfinul”: ridicat de sovietici, piesele demontate şi folosite pe submarinele sovietice, readus în ţară în 1951.
NMS “Marsuinul”, construit în aceeaşi perioadă cu “Rechinul” şi în acelaşi loc, a fost proiectat inițial ca submarin puitor de mine, însă a fost transformat apoi în submarin de atac. A efectuat o misiune de recunoaştere în zona portului sovietic Batumi. Şi el a fost confiscat de URSS.
În afară de cele trei submarine, în ultimii doi ani de război, marina românească a mai avut încă cinci submarine pitic din clasa CB, construite în Italia. Doar două au fost însă operaţionale şi au executat misiuni de recunoaştere. Şi ele au fost luate şi folosite de Uniunea Sovietică până la sfârşitul războiului, când au fost apoi demontate pentru piese.
Prof. Elena Ichim
În 1926 guvernul român a solicitat statului italian construcţia unui submarin torpilor de tonaj mijlociu, după planuri germane, şi a unei nave-bază. Statul italian a încredinţat comanda şantierului naval Quarnaro, din Fiume, care nu mai lucrase până atunci nave de asemenea tonaj. O echipă formată din ofiţeri şi maiştri români a stat pe şantier zi de zi pentru a se familiariza cu tehnica de construcţie a navei şi utilizarea comenzilor. În noiembrie 1929, nava-bază “Constanţa” a fost lansată la apă pentru probele de recepţie, iar pe 20 iunie 1931, după 115 ore de navigare fără escală, intra în portul Constanţa.
Submarinul a avut însă ghinion. Construcţia lui a durat aproape 9 ani. Când i s-a făcut prima probă pe apă, în 1930, s-au constatat unele defecţiuni tehnice, prin urmare nava a reintrat în şantier. După expirarea celor 6 luni de graţie, inevitabil, între cele două părţi au apărut neînţelegeri soluţionate prin proces, câştigat în ţară de statul român care a cerut şi plata unor despăgubiri. Hotărârea instanţei, conform legislaţiei italiene, nu-şi putea face efectele decât cu acordul statului italian, iar acesta nu era interesat să-şi asume daunele. Pentru că românii plătiseră deja 135 milioane lei din totalul de 150 milioane, iar submarinul sta în faza de nefinalizare, ambele părţi au ajuns la o reconciliere şi lucrările au fost reluate pentru a se mai remedia pe unde se putea.
Submarinul a rămas cu un defect de stabilitate, dar proba principală, imersiunea până la 82 de m adâncime, a dat satisfacţie. Prin urmare, pe 9 mai 1936, a avut loc ceremonialul de lansare la apă, recepţia lucrării şi ridicarea pavilionului românesc. Au participat oficialităţi militare şi civile române şi italiene. Pe 27 iunie 1936 submarinul intra în portul Constanţa. Comandant al navei a fost numit căpitanul Victor Voinescu (Niţă), iar echipajul era format din 40 de membri (6 ofiţeri, 26 de maiştrii şi subofiţeri şi 8 marinari în termen). Submarinul era dotat cu armament modern: tun naval şi aerian „Bofors“ x 102 mm, o mitralieră x 40 mm, 6 tuburi lanstorpile x 533 mm, din care 4 la prova şi 2 la pupa, torpile „Whithead“ x 533,4 mm şi două periscoape „Zeiss“. Viteza de deplasare era de 14 noduri la suprafaţă şi 9 noduri în imersiune.
În perioada de pace, destinaţia sa a fost de “navă școală”. Din cauza efortului financiar prea mare pe care statul român l-a suportat pentru dotarea Marinei, dar şi a gradului avansat de uzură morală, fiind pus pe apă după 9 ani de lucrări în şantier, “Delfinul” nu a fost folosit în timpul războiului ca submarin de atac; s-a hotărât ca nava să desfăşoare mai mult activităţi de recunoaştere, de patrulare în Marea Neagră şi să rămână „navă în viață”. Cu toate acestea, în situaţii extreme, “Delfinul” a trebuit să şi atace, iar abilitatea şi curajul echipajului au salvat nava de fiecare dată.
Flota sovietică avea dispuse în Marea Neagră 47 de submarine, dar germanii şi românii le-au scos din luptă 27. Patrularea NMS Delfinul în largul mării atrăgea asupra lui o parte din resursele sovietice de apărare antisubmarină. Pe perioada războiului era deservit alternativ, timp de o lună, de câte un echipaj, unul condus de căpitanul Constantin Costăchescu, celălalt de căpitanul Corneliu Lungu. Despre selecţia echipajului, Ştefan Hadjiu, nepotul lui Ion Neculae Agiu, medicul de pe submarin, povestea pentru WorldWar2.ro: “Echipajul Delfinului era alcătuit din oameni aleşi. Ei trebuiau să treacă foarte multe teste: sărituri în apă de la înălţimi mari, înot pe sub apă pe distanţe lungi, calcule matematice în minte etc. De câte ori aveau loc serbări marine, membrii echipajului erau prezenţi pentru a demonstra calităţile lor extraordinare. În Marea Neagră, “Delfinul” era una din navele care au creat multe probleme flotei sovietice. Căpitanul era foarte curajos şi hotărât, putea lua decizii spontane şi rapide, spre exemplu când au deschis foc cu tunul asupra unui submarin sovetic, fiind la suprafaţă (iulie 1941). Deviza lui era: `Hotărâţi ca leul, vicleni ca vulpea şi prudenţi ca pisica`. Din această cauză Delfinul a reuşit să scape nescufundat în peste un an de război”. Marinarii de pe Delfinul erau “nu numai nişte bărbaţi curajoşi, dar şi destul de inteligenţi şi pregătiţi în diferite domenii ştiinţifice. Matematică, astronomie, geometrie, fizică...Şi pe lângă toate acestea mai erau şi foarte bine educaţi având o cultură nobilă”.
În perioada 22 iunie 1941-3 iulie 1942, NMS „Delfinul” a îndeplinit nouă misiuni. În timpul misiunilor a fost reperată, grenadată, sute de explozii şuierând pe lângă ea. A şi ripostat şi marinarii săi şi-au înscris pagina de vitejie scufundând distrugătorul “Moscova” şi nava “Uraleţ”, şi înlăturând temporar din luptă crucișătoarele “Kharkov“ și “Voroshilov” venite să atace Constanța. “In timpul jocului `de-a şoarecele şi pisica` cu navele sovietice - povestea Ştefan Hadjiu -, marinarii transpirau abundent. Din cauza exploziilor subacvatice, în interiorul navei se spărgeau becuri şi ţevi, ieşeau din funcţiune multe aparate de bord, pe care trebuiau apoi să le repare în largul mării. În astfel de clipe, marinarii trăiau numai cu gândul de a scăpa cu viaţă”. “Submarinul – îşi continua Ştefan Hadjiu povestea - era mereu avariat şi pe el nu funcţionau multe aparate de bord, fiindcă practic nu era timp pentru reparaţii, era de neînlocuit, echipajul ieşea în larg cu aparatul de verificare a oxigenului defectat. Pentru orientare acest aparat era înlocuit cu câţiva iepuri albi care erau urmăriţi mereu de Ion Neculae Agiu (medicul submarinului-n.m)”. După comportamentul iepurilor, medicul “făcea concluziile cuvenite în ceea ce priveşte, calitatea aerului. Pur şi simplu când iepuraşii încetau să se mai joace şi să mănânce, aceasta însemna că aerul e oxidat şi e nevoie de alimentare cu oxigen !! Marinarii ştiau de riscul în care se aflau însă ei luau hotărârea reciprocă (unanimă-n.m.) de a ieşi în larg pentru îndeplinirea misiunilor ! Ei aveau un curaj şi un patriotism până la fanatism !!!”
Din cauza avariilor suferite în urma atacurilor sovietice, după 3 iulie 1942 “Delfinul” a intrat în reparaţii. La 23 august 1944 a fost remorcat pe Dunăre pentru a fi ferit de bombardamentele aviaţiei germane, dar şi sovietice. A fost însă reperat şi ridicat de armata sovietică alături de celelalte submarine, folosit pentru piese de schimb şi retrocedat în 1945, ca epavă. S-a încercat reabilitarea lui în ţară, dar fără un succes de lungă durată. Deşi şeful Statului Major al Marinei, Victor Bogdan, a încercat să obţină păstrarea lui ca navă istorică, autorităţile nu au fost de acord şi prin anul 1960 submarinul a fost demontat. S-au mai păstrat: motorul Diesel Krupp la Muzeul Marinei din Constanţa şi manometrul de adâncime la Muzeul Militar Național „Regele Ferdinand I”.
NMS “Delfinul” a fost primul şi cel mai îndrăgit submarin din dotarea armatei române. Poveştile despre eroismul lupilor de mare l-au făcut legendar. Supravieţuitorii au lăsat mărturie întâmplările lor trăite în tăcerea adâncă a mării şi transmise nouă, cu emoţie, de urmaşii lor: “Viaţa pe submarin era dură. Picioarele marinarilor erau mereu umflate şi cicatrizate de la scările metalice ce trebuiau urcate şi coborâte constant. Când trebuiau să intre în imersiune rapid, tot echipajul alerga prin compartimentele navei, spre direcţia scufundării. Echipajul trăia în tensiune, zgomotul chilei atingând un banc de nisip făcându-i să le piară somnul. Masa pe submarin era foarte bună, fiind hrăniţi cu carne, fructe exotice, magiunuri germane şi italiene. Pe navă nu se puneau întrebări, doar se executau ordine. Era o disciplină de fier. Atunci când căpitanul îşi permitea să dea o palmă, trebuia întors şi celălalt obraz. In schimb, pe uscat, faţă de celelalte arme, marinarii de pe submarin se distrau în voie pentru a elibera stresul. Nu de puţine ori provocau scandaluri în baruri”.(Ştefan Hadjiu, Ibidem)
În Tratatul de pace de la Paris din 1947, la art.14 se preciza că: “România nu va poseda, construi sau experimenta nici o armă atomică, nici un proiectil auto-propulsat sau dirijat, şi nici un dispozitiv utilizat la lansarea acestor proiectile (altele decât torpilele şi dispozitivele pentru lansarea torpilelor făcând parte din armamentul normal al navelor de război îngăduite prin Tratatul de faţă), nici o mină marină sau torpilă de tip fără contact funcţionând prin mecanism de influenţă, nici o torpilă umană, nici un submarin sau alt vas submersibil, nici o vedetă torpiloare şi nici un tip special de vas de asalt”.
În 1955, statele comuniste, printre care şi România, formează sistemul politico-militar “Tratatul de la Varşovia”, sub controlul URSS, ca replică faţă de înfiinţarea NATO. Statul român, în plin efort de achitare a datoriei externe, hotărăşte achiziţionarea unui submarin. În anul 1985, a fost adus în țară, în secret, singurul succesor al primului submarin, “Delfinul II”. Urmaşul legendarului Delfin a fost construit în URSS. „Delfinul II” face parte din Clasa Kilo, vânător de submarine nucleare, şi era al doilea din lume ca performanţă. În timpul unor misiuni comune din Marea Neagră nu a putut fi reperat de avioanele americane specializate, spre surprinderea militarilor americani. Acest tip de submarin a fost proiectat de academicianul sovietic Karmelitzin, după metoda picăturii de apă alungite, care îl face rapid în imersiune şi mai lent la suprafaţă. Este învelit într-o alveolă din cauciuc, care face imposibilă detectarea lui. Instalațiile sunt foarte silențioase, iar raza de acțiune era de cinci ori mai mare ca a submarinelor din clase similare aflate în dotarea NATO. Până în 1996 a efectuat misiuni de cercetare, patrulare, recunoaștere sau aplicaţii militare. Deoarece acumulatorii motorului s-au epuizat iar înlocuirea lor costa în jur 20 de milioane euro, submarinul a stat la cheu. După 18 ani de staţionare a intrat în stare de uzură morală, iar pentru a-l revitaliza statul va trebui să plătească o sumă mult mai mare. Anul acesta Ministerul Apărării Naţionale a anunţat alocarea de fonduri pentru modernizarea unor nave militare, printre care şi submarinul “Delfinul II”.
În timpul celui de-al doilea război mondial, alte două submarine i-au succedat “Delfinului” şi au fost mai performante decât el: “Rechinul” şi “Marsuinul”.
NMS “Rechinul”, construit între 1938-1941 din piese nemţeşti asamblate la Şantierul Naval Galaţi. Între 15 iunie – 29 iulie 1944, “Rechinul” a îndeplinit cea mai lungă misiune militară din istoria submarinelor româneşti; a fost o misiune de supraveghere în zona portului Novorosiisk, contribuind la evacuarea în siguranţă a trupelor române şi germane din peninsula Crimeea. După 23 august 1944 a trăit aceeaşi dramă ca şi “Delfinul”: ridicat de sovietici, piesele demontate şi folosite pe submarinele sovietice, readus în ţară în 1951.
NMS “Marsuinul”, construit în aceeaşi perioadă cu “Rechinul” şi în acelaşi loc, a fost proiectat inițial ca submarin puitor de mine, însă a fost transformat apoi în submarin de atac. A efectuat o misiune de recunoaştere în zona portului sovietic Batumi. Şi el a fost confiscat de URSS.
În afară de cele trei submarine, în ultimii doi ani de război, marina românească a mai avut încă cinci submarine pitic din clasa CB, construite în Italia. Doar două au fost însă operaţionale şi au executat misiuni de recunoaştere. Şi ele au fost luate şi folosite de Uniunea Sovietică până la sfârşitul războiului, când au fost apoi demontate pentru piese.
Prof. Elena Ichim
