În perioada 1996-2000 ni se tot repeta obsesiv de diferite personalităţi politice sau formatori de opinie să nu mai rămânem ancoraţi în trecut şi să acceptăm realitatea istorică. Mai precis, ni se cerea să uităm de nordul Bucovinei, de Basarabia şi alte subiecte de litigiu teritorial. Miza o constituia acceptarea României în Uniunea Europeană şi în N.A.T.O., cu condiţia reglementării bunelor raporturi cu statele vecine. Conducătorii români au făcut şi atunci un pas înapoi, enorm de dureros pentru românii din acele teritorii care au fost din nou abandonaţi şi care trăiesc şi azi într-o uitare nefirească. Existenţa unui precedent presupune repetarea lui.

FOTO: Tezaurul Romaniei

Trecutul istoric ne oferă nenumărate exemple de atitudini ferme adoptate de factorii politici în faţa imixtiunilor guvernelor străine în treburile interne ale statului sau a încercărilor de limitare a atributelor suveranităţii. Naţiunile civilizate şi-au clădit existenţa tocmai pornind de la trecut. Marile puteri europene sunt fostele regate şi imperii antice, medievale şi moderne care, în afară de forma de guvernare însoţită implicit de relaţii social-economice specifice, nu au distrus nimic din moştenirea pe care au preluat-o, ci au îmbogăţit-o prin înlăturarea elementelor devenite învechite, au împrospătat-o, i-au însufleţit originalitatea. Ce suntem noi pentru cancelariile europene ? Nimic din ceea ce ne-am dori a fi. Iar ce se întâmplă azi, cu precădere în răsăritul Europei, este o formă de confruntare între un trecut ambiguu şi o dorinţă actuală centrifugă.

„Monstruoasa coaliţie”  impotriva lui Cuza

Regimul domniei autoritare impus de Alexandru Ioan Cuza a coalizat două grupări cu orientări politice diferite într-o „monstruoasă coaliţie” cu scopul de a-l îndepărta de la domnie şi a pune în practică hotărârea adunărilor ad-hoc de aducere pe tronul ţării a unui prinţ străin dintr-o dinastie domnitoare a Europei. Deşi agreat de Sultan, Cuza nu era privit de monarhii europeni ca un egal al lor, deci, de „sânge albastru”, nu era descendent din familii princiare româneşti şi legitimat astfel la putere şi prin „har divin”. Aducerea unui prinţ străin fusese o alternativă găsită de oamenii politici pentru a consolida unirea Principatelor, pentru a impune un oarecare respect în concernul monarhiilor europene, pentru a creşte prestigiul ţării şi a evita luptele interne pentru controlul domniei. Prima propunere, după abdicarea forţată a lui Cuza în noaptea de 10 spre 11 februarie 1866, a fost făcut fratelui regelui Belgiei, Filip de Flandra, pe care însă a respins-o.

Dinastia germană în România- Carol întâmpinat cu ostilitate

Cu sprijinul împăratului Franţei, Napoleon al III-lea, este contactat prinţul de origine prusacă, Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acesta acceptă şi soseşte în ţară incognito din cauza conflictului austro-prusac, temându-se pe tot parcursul călătoriei să nu fie recunoscut şi făcut prizonier de austrieci. Astfel, pe 10 mai 1866, în urma unui plebiscit, Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen era proclamat domn şi fondează dinastia germană în România.

Carol a întâmpinat de la început ostilitatea unei părţi a populaţiei şi a unor politicieni, situaţie care l-a dus de câteva ori la intenţia de a se retrage. În schimb, Cuza rămăsese pentru români simbolul lor. Ca o ultimă dovadă de patriotism faţă de ţară, Cuza pleacă în străinătate pentru ca popularitatea sa să nu creeze greutăţi noului domn. Refuză cu demnitate locul obţinut, chiar şi în lipsa lui, în Parlament.

O domnie de 48 de ani

Treptat lucrurile se aşează în matca lor, iar sub Carol I este adoptată prima constituţie internă românească, de inspiraţie belgiană, care pune bazele monarhiei constituţionale; independenţa României este proclamată în Parlament la 9 mai 1877 de către Mihail Kogălniceanu, este obţinută pe câmpul de luptă în urma războiului ruso-româno-otoman şi recunoscută la Congresul de la Berlin din 1878, prezidat de cancelarul german Otto von Bismarck. Recunoaşterea independenţei României a fost condiţionată de modificarea articolului 7 din Constituţie prin care trebuia să se acorde drept de vot şi persoanelor de altă religie, decât cea creştină; acceptarea schimbului teritorial impus de Rusia, în sensul că eram obligaţi să-i cedăm sudul Basarabiei, dar primeam în schimb Dobrogea, Delta Dunării şi Insula Şerpilor; de răscumpărarea căilor ferate române (impusă de Bismarck), de la Societatea acţionarilor majoritari germani ca urmare a eşecului afacerii Strousberg.

În anul 1881 România este proclamată regat. Pe 10 mai 1881, pe Dealul Mitropoliei, Carol I şi soţia sa, Elisabeta, au fost încoronaţi ca suverani. Preşedinţii celor două Camere ale Parlamentului au înmânat lui Carol coroana prelucrată din oţelul unui tun turcesc capturat la Plevna de armata română aflată sub comanda lui. Doi ani mai târziu, din interese dinastice, graţie şi originii sale prusace, Carol a semnat tratatul de aderare la blocul politico-militar al Puterilor Centrale, din care făceau parte Germania, Austro-Ungaria şi Italia (până în 1915).

Lovitura care i-a grabit sfarsitul

În 1913 România se angajează în al doilea război balcanic, declarând război Bulgariei. Prin pacea de la Bucureşti este obţinut Cadrilaterul (sudul Dobrogei).  În 1914 izbucneşte primul război mondial. Carol convoacă Consiliul de Coroană la Sinaia, face public tratatul defensiv încheiat cu Puterile Centrale şi cere intrarea în război alături de ele. Populaţia română era anglofilă şi francofilă, prin urmare membrii consiliului se opun intrării României în război şi declară neutralitatea ţării. Acest moment a însemnat pentru Carol I o grea lovitură care, se pare, i-a grăbit sfârşitul, gândindu-se că va trebui să lupte la un moment dat împotriva ţării sale. În septembrie 1914 se stinge din viaţă, după 48 de ani de domnie. A lăsat în urmă imaginea unui rege corect, responsabil de rolul pe care şi l-a asumat, dar şi Castelul Peleş, care se numără printre cele mai frumoase monumente din Europa şi a fost construit din fondurile proprii ale regelui, nu din banii din lista civilă.

Carol I s-a identificat cu interesele şi aspiraţiile poporului român şi a domnit conform Constituţiei. Nu a avut un succesor la tron. Unicul copil, Maria, murise la o vârstă foarte fragedă, iar alţi urmaşi direcţi nu au mai fost. Pentru a se asigura stabilitatea şi continuarea dinastiei de Hohenzollern-Sigmaringen s-a reglementat succesiunea la tron pe baza legii salice, astfel că puteau fi numiţi şi coborâtorii pe linie masculină începând de la cel mai în vârstă dintre fraţii săi sau coborâtorilor acestora. Fratele lui Carol I, principele Leopold, cât şi fiul cel mare al acestuia au refuzat tronul. Astfel, succesiunea i-a revenit principelui Ferdinand, cel de-al doilea fiu al principelui Leopold şi nepot de frate al regelui Carol I.

Noua linie succesorală a fost statuată prin „Pactul de familie” din 18 mai 1881. Tot acum, Parlamentul votează şi legea privind domeniile coroanei şi lista civilă a regelui prin care Casa Regală a României primeşte în folosinţă peste 118 000 ha pământ, păduri etc. În 1889, Parlamentul României îl recunoaşte pe Ferdinand ca prinţ al României, iar acesta vine în ţară pentru a învăţa limba şi a-i cunoaşte pe români. Guvernul român nu a cerut convertirea sa la ortodoxism, însă a cerut ca viitorii săi copii să fie crescuţi în religia ortodoxă, religia de stat a României.

”La chemarea voastră mi-am părăsit patrie şi familie”

La câteva zile de la preluarea domniei, în proclamaţia către popor, Carol crease o punte spirituală între el şi interesele ţării pe care le-a servit, în măsura timpului său, îmbinând educaţia prusacă cu temperamentul latin şi influenţele orientale.

La chemarea voastră mi-am părăsit patrie şi familie; şi am făcut acest lucru pentru că vă cunosc istoria, dorinţele şi suferinţele. Am venit deoarece pentru mine vocea unei naţiuni este sfântă. Şi dacă această naţiune are un trecut glorios cum este al vostru, un trecut care i-a dat forţa să lupte aşa cum aţi luptat voi pentru a vă cuceri un viitor demn de acest trecut, atunci vocea acestei naţiuni este pentru mine o adevărată voce a lui Dumnezeu. Acesta este motivul pentru care am părăsit tot ce mi-a fost drag. Răspundeţi iubirii şi afecţiunii mele, căci eu mi-am părăsit patria numai ca să vă asigur vouă una mare şi liberă. Şi n-a devenit ea oare leagănul urmaşilor mei ?

Români !

Căldura cu care mă primiţi printre voi este pentru mine o dovadă că eu pentru voi sunt într-adevăr „bine venit”. Mă voi strădui neîncetat să-mi păstrez acest titlu. Să-mi fiţi alături prin iubire şi încrederea voastră ! Nimic fără Dumnezeu ! este deviza familiei mele. Dumnezeu a spus: „Ajută-te singur, şi eu te voi ajuta”. Să ne ajutăm deci, singuri, români, şi Dumnezeu cu siguranţă ne va fi şi el alături !

Carol I”

„Ajută-te singur, şi eu te voi ajuta !” - Atunci aşa a fost, dar şi azi o putem face.