„Atunce dar după a răposatului Şărban vodă pretrecere, numaidecât  toată boierimea ţărăi la mitropolie adunându-se şi sfat pentru alegerea de domnie făcând, aşa cu toţii de la mic până la mare, pre acest Costandin Brâncoveanul vel logofăt de domnie au numit. Carele nefiind şi de faţă, lângă oasele lui Şărban vodă aflându-se, şi de celea ale morţii ce trebuia grijind, iar sfatul şi toată adunarea boerimei ce să afla la mitropolie, au trimis pre Preda Brătăşanul vel pitar i Radul Golescul, de l-au pohtit ca să meargă acolo. A cării chemări, măcar că pricina nu o ştiia, iar nici din obşte a eşi putea, fără cât a merge. Şi aşa mergând, toţi numai la un cuvânt fiind, ca să priimească stăpânirea ţărăi l-au pohtit, pentru că nu era altul obştei mai plăcut decât măria sa, nu numai pentru multa vrednicie şi înţelepciune ce avea, ci mai vârtos pentru multele blândeţe şi de bine faceri, care spre toţi încă din boerie avea şi toţi de acestea ale sale bune fapte încălziţi era; căruia dar foarte cu greu jugul stăpânirii a lua părându-i-se, în multe feliuri s-au apărat, îndestulat fiind de tot binele şi cu fericit traiu întru ale sale trăind. Iar nici într- alt chip să urmeze putea, de vreme ce de la Dumnezeu  orânduială era, după cuvântul care zice că tot darul desevârşit de sus iaste, pre cum în urmă aiave faptele s-au văzut, că minunate şi mari chivernisiri pământului acestuia şi ocârmuirii s-au făcut întru nenorocitele acestea vremi ce au fost, cât altul lucrurile la capăt şi la săvârşit ca acela a-l aduce n-ar fi putut..”  

 Radu Logofătul Greceanu - „Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714)

Constantin Brâncoveanu, fiul postelnicului Matei (Papa) Brâncoveanu şi al jupânesei Stanca, sora viitorului domn Şerban Cantacuzino, s-a născut  în primăvara anului 1654. Cele două familii se impuseseră în istoria timpului lor prin reprezentanţi de seamă în funcţii politice, în misiuni diplomatice peste hotare şi pe câmpurile de luptă. Bunicul dinspre tată era marele vornic Preda Brâncoveanu, iar dinspre mamă era marele postelnic Constantin Cantacuzino. Astfel, cele două neamuri de boieri, puternice şi bogate, vor da Valahiei doi domni de o aleasă cultură, unchi şi nepot, cu aceeaşi viziune în politica internă, dar, mai ales, în relaţiile internaţionale care evoluaseră şi aduseseră în scenă două necunoscute: Imperiul Austriac şi Imperiul Ţarist.

Secolul incertitudinilor politice

Secolul al XVII-lea a fost la fel de violent, ca şi cele precedente, cu trădări sau acuzaţii false de trădare urmate de pedepse capitale, cu răzbunări necugetate şi retrageri temporare din planul vieţii politice, cu lupte permanente între facţiuni boiereşti, atunci când autoritatea domnului era fie prea slabă, fie prea puternică, cu fiscalităţi împovărătoare care trebuiau să acopere nevoile boierului, ale bisericii şi, mai ales, ale ţării. Astfel, prima parte a copilăriei tânărului Constantin se desfăşoară sub semnul temerilor, al incertitudinilor şi, mai ales, al lipsei prezenţei tatălui, care să-i asigure partea afectivă şi să-i formeze caracterul potrivit pentru vitregia acelor vremi.

Un copil de ţigan ii salveaza viata lui Constantin Brâncoveanu

În anul 1655, în ţară izbucneşte revolta seimenilor împotriva domnului Matei Basarab. Răsculaţii au atacat şi casele boiereşti, trecând prin sabie mulţi boieri de seamă, printre ei şi Papa Brâncoveanu. Micuţul Constantin avea un an. Bunicul său, Preda, îşi salvează viaţa plătind ucigaşilor câteva mii de galbeni, iar pe a lui Constantin, prin substituirea acestuia cu un copil de ţigan, pe care slugile casei îl arătaseră ca fiind fiul Papei. La poalele dealului Mitropoliei, pe locul unde Papa Brâncoveanu a fost ucis de seimeni, nepotul său Constantin va ridica o cruce din piatră.

Intrigi si asasinate

Peste trei ani, alte necazuri adâncesc suferinţa familiei. Marele ban Preda, deja aflat în cea mai înaltă dregătorie, cade victimă uneltirilor boiereşti şi este sugrumat din porunca domnului Mihnea al III-lea. Jupâneasa Stanca, rămasă singură, îşi ia copiii şi se retrage în căminul părinţilor săi Cantacuzini. Peste puţin timp, drama se repetă, bunicul din partea mamei, marele postelnic Constantin Cantacuzino, cade victimă  unor intrigi boiereşti şi este ucis din ordinul domnitorului Grigore Ghica. Perioada celor doi viitori domni, Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu va fi marcată şi de duşmănia dintre cele două familii, pe de-o parte, şi adversarii lor, Bălenii şi Leurdenii, de cealaltă parte, stinsă apoi prin înrudire.

Fecior de mare boier, crescut şi educat în efervescenţa intelectuală a familiei Cantacuzino, Constantin va primi de tânăr dregătoria de postelnic „de-al doilea”, iar de la 19 ani i se încredinţează şi primele misiuni diplomatice. Un an mai târziu, moartea neaşteptată a fratelui cel mare readuce tristeţea în familie pentru scurt timp, iar Constantin, fiind acum cel mai mare dintre fraţi, are în plus şi grija familiei. Cu toată supărarea în suflet, trebuie să facă nunta plănuită cu Marica, nepoata fostului domnitor Antonie Vodă.

”Misiuni secrete”

Din 1678, pe tronul Valahiei urcă unchiul său, Şerban Cantacuzino. Tânărul Brâncoveanu este omul de încredere al domnului şi i se încredinţează cele mai importante secrete şi misiuni. Este perioada importantă în care înţelege rolul intrigilor şi deprinde abilităţile diplomatice.  Misiunile în care pleacă îl ajută să cunoască de timpuriu curţile europene şi moravurile lor, dar şi arta dialogului diplomatic.

 În liniştea moşiei de la Cotroceni, Şerban Cantacuzino duce o politică externă abilă: se apropie de imperiul austriac cu prudenţă, pentru că nu agreează modalitatea prin care acesta îşi impune autoritatea în Transilvania şi de altfel respinge cu subtilitate intenţiile habsburgilor de a-l subordona; prin intermediul feţelor bisericeşti ortodoxe încearcă să obţină încrederea tânărului imperiu ţarist; menţine contacte cu cele două principate române pe care le doreşte într-o alianţă trainică, toate acestea îndreptate contra celui mai puternic rival al puterii europene creştine, Imperiul Otoman.

”Jocul dublu” al lui Şerban Cantacuzino

În 1683, Şerban Cantacuzino a avut un rol major în obţinerea victoriei austriecilor în lupta de la Viena. Cu un curaj nebunesc, sfidând încrederea pe care otomanii o aveau în el, a trimis „iscoade” în spaţiul controlat de austrieci care de fapt transmiteau mişcările trupelor otomane, permiţând astfel creştinilor să adopte măsuri prin care să respingă atacurile sau să lovească poziţiile oştilor adverse.

De asemenea, în timpul atacurilor oastea română a tras în zidurile cetăţii vieneze cu ghiulele din paie pentru a nu produce pagube. Pentru ca să nu trezească suspiciuni sultanului şi să fie acuzat de trădare, Şerban Cantacuzino a cumpărat de la tătari câteva tunuri şi un clopot aduse pe Dunăre şi le-a prezentat drept capturi, ca să demonstreze curajul românilor în luptă.

26 ani de domnie

Abilitatea diplomatică a lui Şerban va fi însuşită şi de Constantin Brâncoveanu, fapt ce-i va permite menţinerea în domnie timp de 26 de ani, într-o conjunctură internaţională destul de complexă, în care, pe lângă regatele creştine, alianţele se făceau şi se desfăceau la nivelul celor trei imperii - otoman, rus şi austriac - care încep să-şi dispute constant, într-o serie lungă de războaie, spaţiul Europei balcanice.

Bogatia si intrigile i-au grabit sfarsitul

Moartea neaşteptată a domnitorului Şerban Cantacuzino, îl va aduce pe tronul Valahiei pe Constantin Brâncoveanu, care nu este impus, ci este ales din dorinţa marii boierimi pământene. La acea vreme, Brâncoveanu era cel mai bogat om din ţară. Imensa lui avere fusese moştenită de la familia Brâncoveanu, completată cu zestrea de la mama sa Cantacuzină şi de la soţia sa, Marica, fiica fostului domn Antonie Vodă, şi lărgită prin cumpărarea altor moşii. Va continua şi ca domn extinderea domeniului, astfel că stăpânirea celor 179 de proprietăţi făcea din el „cel mai bogat proprietar funciar” pe care l-a avut vreodată Valahia. Proprietăţile, prin activităţile economice şi comerciale, generau şi venituri financiare. Situaţia privilegiată în care s-a aflat i-a adus şi faimă, dar i-a grăbit şi sfârşitul martiric.

Prof. Elena Ichim