“Iară trimişii ducelui Árpád, Usubuu şi Velec, au trecut râul Tisa la vadul Lucy şi, pornind de aici, au ajuns la cetatea Bihorului. S-au ploconit în faţa ducelui Menumorut care i-a primit cu bunăvoinţă şi, încărcându-i cu daruri felurite, în a treia zi le spuse să se întoarcă acasă. Le-a dat şi răspuns astfel, zicând: ”Spuneţi lui Arpad, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori ca prieten unui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuinţă, fiind el om străin şi ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi. Socotim lucru nevrednic că ducele Salanus i-a dat o ţară aşa de mare, fie cum se spune, din dragoste, fie de frică, cum se tăgăduieşte. Noi însă nici din dragoste, nici de frică nu-i dăm nici o palmă de pământ, deşi ne-a spus că are un drept asupra lui. Şi nu ne tulbură cu vorbe ca acele trimise, că e coborâtor din neamul regelui Attila, cel ce era numit “biciul lui Dumnezeu”. Chiar dacă acela a răpit cu sila pământul acesta de la strămoşul meu, acum însă, din milostivirea stăpânului meu, împăratul de la Constantinopol, nimeni nu poate să-l mai smulgă din mâinile mele”.

Anonymus, notarul regelui Bela , în “Gesta Hungarorum“ (Faptele ungurilor)

Aşa consemna notarul regelui Bela începutul relaţiilor războinice dintre triburile maghiarilor aşezate în Pannonia în anul 896, şi români. Maghiarii străbătuseră un drum lung până aici, iar originile se pare că vor să şi le lase pierdute pentru totdeauna în spaţiul eurasiatic.

 „Istoria poporului care a întemeiat Ungaria la sfârşitul secolului al IX-lea nu poate fi urmărită decât începând cu secolul al V-lea”- precizează prof. Janos Szavai în cartea „Ungaria” (Editura Corint, 2002). Că vin din spaţiul cuprins între Munţii Altai şi nordul Iranului, sau din stepa cuprinsă între Volga şi Urali ocupată în perioada migraţiei, cert este că vorbeau o limbă de origine fino-ugrică, iar existenţa lor a fost împletită cu cea a triburilor turcice, numele de unguri venind probabil de la tribul onogurilor. În cadrul marelui imperiu kazar i-au sprijinit pe aceştia în lupta împotriva Imperiului Bizantin. După destrămarea statului kazar au ocupat ţinutul dintre Don şi Nipru numit Lebedia. Aici au fost atacaţi de triburile pecenegilor şi sub duritatea atacului o parte din triburile maghiare s-au refugiat spre est, o parte spre vest unde au ocupat un ţinut în nordul Mării Negre numit Atelkuz, „ţinutul dintre râuri”, ce nici acesta nu poate fi localizat cu exactitate. Aici se aliază cu bizantinii împotriva bulgarilor, dar bulgarii încheie pace cu bizantinii şi în alianţă cu pecenegii, drept pedeapsă, atacă sălaşurile ungurilor.

Sub presiunea atacurilor pecenegilor, triburile maghiare părăsesc Atelkuzul, trec Carpaţii prin nordul României de azi, prin pasul Vereczke, şi se stabilesc în Pannonia, unde nu întâmpină o prea mare rezistenţă şi unde găsesc condiţii asemănătoare cu locurile în care erau obişnuiţi să trăiască. Aici trăia un conglomerat de triburi, rămăşiţe diverse, iar alături, în forme tradiţionale, români, slavi, bulgari.

Ungurii aveau din stepă format instinctul supravieţuirii. Caracterul omului de stepă se formează în lupta cu vântul, arşiţa şi pietrele. Ca să schimbi direcţia vântului, trebuie să înveţi să-i vorbeşti şi să-l stăpâneşti, altfel te aruncă în locuri neprielnice; ca să suporţi arşiţa trebuie să ştii să înfrunţi strălucirea soarelui; ca să faci piatra să rodească trebuie să ştii cum să o înşeli şi să-i înfrângi duritatea.

”Complexul” german

Izgoniţi de pecenegii din nordul Mării Negre, maghiarii s-au îndreptat spre oraşele din Europa Centrală în căutare de bogăţii, ţinându-le sub teroarea jafului şi a distrugerilor aproape o jumătate de secol. În anul 955, Otto cel Mare, împăratul romano-german,  i-a înfrânt dezastruos în faţa Augsburgului, în lupta de pe râul Lech şi  le-a stopat pentru totdeauna incursiunile în apusul Europei. Ungurii nu au uitat niciodată acest dezastru şi vor trăi permanent un complex în faţa germanilor, dovedit de evoluţia lor ulterioară. Stopate în apus, incursiunile de jaf au fost îndreptate spre răsărit unde existau forme prestatale incipiente.

Alianţa celor şapte triburi

În secolul al IX-lea ungurii ”formau o alianţă de şapte triburi”, care “trăiau sub un sistem bicefal, guvernat de un suveran al cărui rol era mai degrabă onorific şi de o căpetenie militară ce deţinea puterea în realitate”, “destul de numeroşi şi de bine organizaţi”, cărora li s-au adăugat încă de la plecarea din Atelkuz, ca avangardă, “trei triburi kazare”, probabil secuii, nici ei cu o origine clară. Conducerea bicefală le-a format reflexul de pendulare, de alegere, de largă autonomie. Fiind prea departe de locul de origine ca să le alimenteze componenta etnică, cele şapte triburi au trebuit să trăiască într-o unitate permanentă şi puternică, astfel încât să-şi asigure continuitatea şi să se conserve ca neam.

”Pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom da niciodată”

Orientarea atacurilor spre partea răsăriteană avea un impediment: orizontul era acoperit de munţi, iar munţii de păduri şi păşuni alpine. Dacă stepa dezvolta un oarecare fanatism din fierberea nisipului, biciuirea vântului şi duritatea pietrelor, pădurile păreau nişte locuri misterioase, înfricoşătoare, care ascundeau ziua soarele, iar noaptea luna. Árpád, căpetenia triburilor maghiare, îşi trimite solii către mai marii pământurilor de dincolo de linia orizontului să le ceară, pe un ton autoritar, de războinic asiatic, pământul în stăpânire, de fapt recunoaşterea autorităţii. “Ducele” Menumorut, care stăpânea în zona Crişurilor, i-a primit pe soli “cu bunăvoinţă”, iar “în a treia zi” , după ce i-a încărcat “cu daruri felurite”, le-a spus să se întoarcă acasă”, zicând-le:

-          ”Spuneţi lui Árpád, ducele Ungariei, stăpânul vostru, că-i suntem datori ca prieten unui prieten, cu toate ce-i sunt de trebuinţă, fiind el om străin şi ducând lipsă de multe. Iar pământul pe care l-a cerut bunăvoinţei noastre nu i-l vom da niciodată, câtă vreme vom trăi”.

Mesajul trimis de Menumorut era de fapt un angajament asumat în numele lui şi în numele tuturor românilor, stăpânitori legitimi, şi recunoscuţi ca atare şi de puternicul Imperiu Bizantin. Árpád s-a aprins de mânie la auzul vorbelor şi şi-a trimis hoardele ca să treacă prin foc şi sabie voievodatul. Învins, Menumorut, ca să-şi asigure continuitatea stăpânirii, a realizat un compromis politic căsătorindu-şi fiica cu fiul lui Árpád. Actul anunţa un început dinastic în care urmaşii la tron vor avea şi origini româneşti.

Ultransilvana, “teritoriul de dincolo de păduri”, era Paradisul pe care Dumnezeu îl crease pentru români, “Grădina Maicii Domnului”, şi pe care Tuhutum, o căpetenie maghiară a unui trib, “un om şiret”, a vrut să-l dobândească  “pentru sine şi pentru urmaşii săi” pentru a câştiga “faimă şi pământ”. Notarul Anonymus precizează clar că lăcomia, sărăcia şi foametea au fost cauzele care au declanşat de-a lungul secolelor o luptă încleştată între unguri şi români, primii pentru a-şi asigura traiul, ceilalţi pentru a-şi apăra darul divin. Căci, spune acelaşi notar, “iscoada lui Tuhutum, dând târcoale ca vulpea a văzut, cât poate  cuprinde vederea omenească, bunătatea şi rodnicia ţării şi pe locuitorii ei, i-a plăcut nespus de mult, şi s-a întors în cea mai mare grabă la stăpânul său.”  Tuhutum a fost încurajat şi probabil şi lăudat de Árpád pentru că a avut ideea de a-şi îndrepta privirile spre munţi, într-un moment dificil pentru ei, când nu mai aveau practic nici o speranţă.

“Pământul acela este udat de cele mai bune râuri (…) - îi relata iscoada lui Tuhutum - din nisipurile lor se culege aur şi aurul acelei ţări e foarte bun şi..acolo se scoate din pământ sare şi materii sărate”. Tuhutum, voia să-şi asume Paradisul. Prinsese şi un prilej favorbil. “Ducele” Gelu, care stăpânea în interiorul arcului carpatic, nu avea atâţia “ostaşi buni” în jurul său care să se împotrivească “curajului ungurilor”, fiindcă suferea “multe neajunsuri“ şi “din partea cumanilor şi pecenegilor”, iar aceşti oameni care trebuiau să-şi păzească atâtea bogăţii “erau cei mai nevolnici…din toată lumea“, pentru că nu aveau alte arme “decât arcul şi săgeţile”.  Prin urmare, maghiarii au profitat de situaţia grea în care se găsea voievodul Gelu, care era atacat şi de cumani şi de pecengi şi care, doar cu disperarea pe care ţi-o dau vitejia şi curajul, s-a angajat şi în respingerea atacurilor surprinzătoare ale maghiarilor. Gelu Românul şi-a dat seama că lupta este inegală, “şi-a adunat oastea şi a pornit călare în cea mai mare grabă în întâmpinarea sa”.  A luptat cu “înverşunare”, dar a fost învins şi mulţi dintre ostaşi săi au fost omorâţi şi luaţi prizonieri, el însuşi căzând pe câmpul de luptă.

Cel de-al treilea voievod, Glad, care stăpânea în zona Banatului, deşi s-a aliat cu bulgarii şi cumanii împotriva hoardelor maghiare a fost învins, armata lui topindu-se “ca ceara de flăcările focului” şi fiind nimicită “de ascuţişul săbiilor”.

La începuturile formării lor ca putere statală, ungurii, considerând că şi-au instaurat pentru totdeauna stăpânirea asupra Transilvaniei, au relatat faptele cu sinceritate, iar contestarea existenţei românilor în acest spaţiu nu încolţise încă în mintea lor. Ultransilvana  fusese aproape cucerită şi nici un ungur nu se mai gândea că ea va redeveni vreodată pământ românesc. Anonymus este contestat de istoricii şi politicienii unguri care mai cred şi azi în „teoria imigraţionistă”, creată ca să le fie justificată şi legitimată puterea în aceste părţi, şi care consideră că Transilvania este pământ unguresc, exact aşa cum în est ruşii consideră că Basarabia este pământ rusesc.

După blocarea incursiunilor de pradă şi jaf în vest şi începutul cuceririi teritoriului în est, ungurii au ales ca religie şi organizare politică modelul vest-european căruia i-au rămas fideli. Ei au dispreţuit partea est-europeană ortodoxă, săracă şi supusă unei autorităţi centralizate rigide, care le îngrădea libertatea. Astfel s-au adaptat permanent, speculând în propriul avantaj slăbiciunea Estului şi încrederea Vestului. Doar că pe 4 iunie 1920, la Trianon, Vestul, prin tratate internaţionale, a repus România în drepturile ei fireşti, şi ţara de dincolo de păduri - Transilvania, a revenit pentru totdeauna pământului din care fusese smulsă. Pentru că ea este cetatea regală care adăposteşte spiritul lupilor războinici şi comorile Daciei, şi aici bate inima poporului român.

Retragerea aureliana

Poveştile spuse la gura sobei de unii nostalgici care vorbesc despre o himeră feudală ce nega dreptul la identitate naţională a popoarelor pe care le asuprea, s-au diluat deja. Şi tocmai pentru că erau inventate ca să slujească o ocupaţie temporală nu au avut nici susţinere şi nici longevitate.

Părăsirea Daciei de către populaţia daco-romană, în urma retragerii aureliene din anul 271, aşezarea ei în sudul Dunării, în locuri neştiute şi revenirea în acelaşi spaţiu de locuire după aproape o mie de ani, nu are justificare. Adică nimic nu poate fi mai inimaginabil decât o abandonare temporară de teritoriu, cât să dea răgaz ungurilor să se aşeze acolo pentru că îl găsiseră liber, şi o revenire sub formă de “admişi”, “toleraţi” şi fără nici un drept politic. Nici o populaţie nu părăseşte zonele bogate pentru a pleca spre necunoscut. Daco-romanii aveau nevoie de fierul munţilor pentru a-şi făuri armele şi uneltele, aveau nevoie de aurul care le lumina nopţile, cu care îşi împodobeau femeile şi care le întărea puterea; aveau nevoie de păduri pentru că le erau scut şi hrană şi de spicele bogate care li se ridicau până la brâu.

Nici un popor nu-şi părăşeşte vatra, ci o apără. Transilvania înseamna Costeşti şi Burebista, cel pe care grecii de la ţărmul mării îl numeau  “cel dântâi şi cel mai mare dintre regii Traciei”. Transilvania înseamna Sarmizegetusa şi Decebal, dar şi Alburnus Maior, unde azi Dumnezeu a recreat filoanele aurifere pentru a ne mai da un motiv în plus să o iubim şi să nu o înstrăinăm. Am plecat mulţi şi am revenit puţini, ca să devenim minoritari în locuri mirifice desprinse din poveste ?

Chemarea lupilor

NU ! Noi nu am plecat niciodată, pentru că noi am fost poporul ales să stăpânim aceşti munţi unde, în nopţile cu lună plină, chemarea lupilor ne ţinea de veghe. Noi am rămas pe loc să apărăm cetatea regală de la Sarmizegetusa, şi cu voia sau fără voia noastră am cunoscut şi ne-am însuşit cultura şi civilizaţia celui mai puternic imperiu al vremii. Noi ne-am născut odată cu Europa şi suntem parte a construirii identităţii ei. Nu am părăsit niciodată “Grădina Maicii Domnului” şi nu ne-am mânat caii spre locuri neştiute. Nu întâmplător ne-am menţinut centrul de putere în inima munţilor şi ne-am amplasat garnizoanele până la ţărmurile mării şi de-a lungul Dunării, ca să le scruteze nemărginirea şi să ne vestească vreo ameninţare. Ne-am format ca popor aici, în locul unde am jurat să ne apărăm libertatea şi neamul unit.

Daca ungurii si secuii nu au plecat niciodată din Transilvania, desi aveau sânge de nomazi,  noi de ce era să o părăsim? Transilvania este la fel de românească precum Basarabia, nordul Bucovinei şi ţinutul Herţei. Şi ca tot restul teritoriului României, consfinţit ca inalienabil şi indivizibil prin Constituţia Unirii. Da, aici, în Sfânta Cetate de la Alba-Iulia, la 1 decembrie 1918, s-a consemnat pentru vecie că ”România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil”. Şi atâta timp cât România se menţine ca stat unitar, autonomia nu poate fi acordată.

La 1 noiembrie 1599, Mihai Voievod Viteazul intra triumfător în aceeaşi Sfântă Cetate şi dădea porunci în limba română căpitanilor săi puşi în fruntea cetăţilor să alunge umilinţa de pe umerii aduşi de atâta trudă ai ţăranilor transilvăneni. Cine ne cere să rupem teritoriul azi, încrustând o nouă lacrimă şi o nouă durere în pieptul lui? Cei care ne-au maghiarizat forţat numele, încercând să ne şteargă identitatea, să-şi justifice stăpânirea şi să arate Occidentului, într-un fals documentar, cât de numeros este adăugându-şi numele noastre? Cei care ne-au exclus din viaţa politică şi ne-au impus o limbă neînţeleasă ? Cei care  ne-au făcut să ne strângem durerea, jalea şi doliul în cusătura neagră a costumului popular, pentru că ne-au considerat “toleraţi” în propria noastră casă ? Cei care ne-au considerat minoritari, prin urmare, fără drepturi şi fără recunoaşterea credinţei ortodoxe?

Cererea autonomiei culturale înseamnă permanenta barieră care împiedică liniştea interetnică, refuzul de a convieţui împreună, reîntoarcerea la ei şi noi, revenirea la o mentalitate medievală, ghimpele care înţeapă coasta lui Isus în Grădina Paradisului, dată românilor de Divinitate pentru că sunt oameni buni, curaţi la suflet, cu versuri de doină şi nume de legendă.

Nimic nu se leagă din ţesătura creată de unii pentru a ne umili şi ameninţa în propria noastră ţară. Vom fi fost sau suntem dezbinati, dar ne uneşte acelaşi imn - Treceţi batalioane române Carpaţii !, pe care îl vom cânta ori de câte ori Mihai Viteazul ne-o va cere fie din Sala Tronului de la Alba-Iulia, fie din liniştea Mănăstirii Dealul, de acolo de unde cuprinde cu privirea întreaga Transilvanie şi cu trupul şi inima Câmpia Turzii şi hotarele nord-vestice.

România este a mea, a ta, a tuturor românilor şi a celor care o iubesc. Împreună trebuie să o facem mare, frumoasă şi puternică !

Prof. Elena Ichim