S-a demonstrat faptul că lobul nostru frontal îşi începe activitatea atunci când ne gândim la un cuvânt sau când încercăm să reactualizăm o amintire. Exact funcţia acestei regiuni ne deosebeşte de animale, tocmai pentru că e implicată în dezvoltarea gândirii, algoritmizării, imaginaţiei, inteligenţei, personalităţii, capacitatăţii decizionale, etc
Ceea ce mi se pare haios, este faptul că, acum un secol, conta ... mărimea! A creierului, bineînţeles. Cu cât ar fi fost mai mare, creierul ar fi putut fi gazda unui număr mai mare de neuroni. Specialiştii de azi ( gen Eugene Dubois) au demonstrat, prin cercetările lor, că inteligenţa depinde de „rezerva de neuroni” rămasa după ce funcţiile principale ale corpului sunt îndeplinite. Cu alte cuvinte, dragilor, simţurile noastre au prioritate şi abia apoi rezolvarea de probleme.
Aş putea lansa o ipoteză conform căreia, omul preferă să lovească şi abia apoi să-şi argumenteze gestul. Are susţinere in cazuistică. Cât de tare ar trebui să justificăm astfel de persoane, în momentul în care însăşi ştiinţa le găseşte scuze?
Şi ca să introduc tema pe care vroiam s-o abordez, aş vrea să propun un caz spre studiu.
Să ne aruncăm ochii în sufrageria unui cuplu. Un el şi o ea, împreună de ani buni de zile. Un moment de dezechilibru emoţional, un acces de furie, poate şi-un motiv întemeiat. O palmă peste obrazul ei, un scâncet mut, puţin fond de ten înainte de a pleca dimineaţa la job, dar o urmă de neacoperit în suflet.
Ce legătură ar putea avea reacţia lui cu mărimea cortexului său? Ce diferenţe ar exista între el şi câinele din curtea lor; dacă judecăm după capacitatea de decizie în situaţii de criză? Dar inteligenţa şi-ar spune cuvântul în acest context, dat fiind faptul că specialiştii acordă credit ideii că trimiterea neuronului pe front se face ţinând seama întâi de simţuri şi abia apoi de raţiune?
Cum ar fi, oare, să începem să ne atacăm între noi, să ne muşcăm unii pe alţii fără judecată !? Cu ce ne-ar diferenţia de animale? Ele acţionează sub influenţa instinctului şi a trebuinţei, noi ar trebui să ţinem cont că suntem înzestraţi şi cu gândire.
Dacă ne gândim mai în detaliu, suntem, totuşi, fiinţe duale. Avem în noi şi îngeri, dar şi demoni; şi întelepţi, dar şi copii; şi pasivitate şi agresivitate; şi frumos şi grotesc etc. În funcţie de situaţie, comunicăm celuilalt, folosindu-ne de una din aceste extreme, pentru a ne face mai bine înţeleşi. Dar oare ştim mereu ce rol jucăm în viaţa celuilalt? Să fiu înger sau demon, e aproape de mine, de fiinţa mea; pentru că ambii zac în mine şi eu mă folosesc de ei ca să ma exprim. Dar oare cel de lângă mine cum mă vede? Dacă azi transmit prin demonul din mine, sunt agresiv şi pueril, omul din faţa mea va pricepe ca eu atât pot, că eu sunt exact ceea ce-i demonstrez pe moment. Câţi dintre noi nu judecăm oamenii care au pase proaste, doar pentru acel moment în care eşuează în a transmite un mesaj? Şi câti dintre noi avem convingerea că în cel care azi ridică tonul sau chiar mâna asupra aproapelui, zace şi-un înger, şi un frumos; nu doar grotescul !?
Câţi dintre noi avem puterea să iertăm o lovitură şi să reparăm situaţia, să anihilăm cauza care a dus aici?
Eu una n-am făcut-o. Nici în zi de azi nu-mi regret decizia. Bănuiesc că a fost cea mai potrivită, din moment ce n-am remuşcări. Nu sunt omul care se ghidează după reguli în cuplu, dar o limită de bun simţ tot ar trebui să existe. Pentru mine, ca om, nu contează nici mărimea creierului nici motivul care stă în spatele acestui gest. Consider că doar un om slab face uz de violenţă.( Indiferent de tipul ei - fizică, verbală sau psihologică). Niciodată nu voi întoarce şi celălalt obraz, atâta timp cât sunt un om corect.
Îmi produce repulsie violenţa dintre bărbaţi, darămite dintre un bărbat şi o femeie, sau dintre un adult şi un copil / bătrân fără apărare.
